Povestea mea

Soțul meu iubește mai mult păcănelele decât familia

69-sotul-meu

V-am scris pentru că sunt într-o situație fără ieșire și pur și simplu nu mai știu ce să fac. Am doi copii frumoși și sănătoși, iar asta ar trebui să mă facă foarte fericită, însă, din păcate, tatăl lor îmi dă toate motivele să nu fiu așa… Adrian este dependent de jocul de păcănelele . Pentru el trăiește, nu pentru noi, familia lui!

   

Mă numesc Alina și am 24 de ani. De când mă știu mi-am dorit să am o familie fericită, copii și un soț iubitor. L-am cunoscut pe Adrian la 19 ani, după ce am terminat liceul. Mi-au plăcut ochii lui albaștri și părul blond, ondulat. îmi imaginam cum ar arăta copiii noștri înainte de a-i avea. Mi-am dat seama imediat că el era acela care urma să îmi devină soț.

Atunci când mă gândeam la un soț, îmi doream un partener pentru o viață, un om cu care să împart binele și răul, bucuriile și greutățile, așa cum am văzut la părinții mei. Tata a vrut să îl cunoască pe Adrian și l-a invitat la masă, într-o duminică. L-am așteptat în stație. Dorind ca prietenul meu să facă impresie bună părinților, i-am dat câte-va sfaturi. I-am zis cum să-l salute pe tata, ce complimente să-i facă mamei.

Când a coborât din autobuz, era cam palid. Speriată, am întrebat ce se întâmplase cu el. Adrian mi-a răspuns mâhnit:

— Am vrut să iau flori pentru mama și sora ta, dar am pierdut toți banii! Cum să dau ochii cu ai tăi? Mi-e rușine să merg cu mâna goală. îmi propusesem să iau și o sticlă de vin pentru tata-socru!

Când am auzit că îl numea tata-socru, înainte de a-l cunoaște, m-a înduioșat. Nu l-am întrebat cum își pierduse banii. Am scos o bancnotă din buzunar și i-am oferit-o.

— îți ajung banii ăștia pentru flori și vin?

— Vai, draga mea, dar nu pot să accept!

— Te rog, Adrian! Suntem un cuplu. Ce e al meu e și al tău.

— Bine, îi iau astăzi, dar promit că mâine o să scot mai mult decât am pierdut și ți-i înapoiez.

Ne-am oprit la florăria din colț. Am luat două buchete de garoafe pentru mama și sora mea. De la buticul de la parterul blocu-lui am luat o sticlă de vin alb sec. știam că mama gătise pește și se potrivea.

Când a deschis ușa, l-am văzut pe tata strâmbând din nas. Mama a fost foarte încântată de flori și s-a grăbit să le așeze în vază. Tata l-a scuturat puțin pe Adrian, spunându-i dur:

— Băiete, poate că ești tânăr și nu știi: garoafele se duc la înmormântare, nu la femei frumoase! Mai bine luai un singur fir de trandafir decât un buchet de flori ieftine!

Eu m-am înroșit. I-am atras atenția tatei:

— Tată, tot flori sunt și garoafele. Iar mamei chiar îi plac!

— îmi pare rău dacă v-ați simțit jignit, a completat Adrian. Alina le-a ales și mi-a spus că sunt preferatele mamei-soacre.

Tata a strâmbat iar din nas.

— Mama-soacră? îngâna el printre buze. Abia a venit și zice că e mă-sa-soacră!

îl bănuiam pe tata de gelozie. Nu înțelegeam motivul real pentru care nu îl plăcea pe prietenul meu. Tata se pricepea la oameni. Lucrase toată viața la departamentul de personal al unei fabrici. Când a plecat Adrian, m-a luat deoparte și mi-a spus:

— Băiatul ăsta e o pușlama! Sper să scapi cât mai repede de el!

— Tată, de ce vorbești așa urât despre el? am sărit eu în apărarea celui pe care îl iubeam.

— Nu m-aș mira dacă mi-ai spune că i-ai dat tu bani să cumpere florile alea! Asta în cazul în care nu a dat spargerea la morminte!

— Vai, tată, ești imposibil! Nu i-ai acordat nici măcar o șansă. Direct l-ai etichetat! Băieții nu mai sunt ca pe vremea ta! Altul ar fi venit cu mâna goală și te-ar fi înjurat dacă i-ai fi vorbit așa urât!

— Alina, eu atât îți spun: noi am încercat să îți oferim o educație și să facem din tine un om. De acum încolo, cum vrei să îți trăiești viața e responsabilitatea ta, tată. Dar mă doare să știu că fata mea atârnă după un golan!

M-am supărat pe tata și nu am mai vorbit cu el vreo două săptămâni. După un an, m-am măritat cu Adrian. Aflasem că mergea din când în când la jocuri de noroc și că pierdea bani acolo, dar o luam ca pe o glumă. Credeam că era imatur, că nu se lovise de greutățile vieții și că, odată însurat, se va schimba.

în ziua nunții, Adrian nu era de găsit. La ora 14 eram programați la biserică. De la ora 8 până la 13, am încercat să dau de el. Avea mobilul închis. îmi făceam griji, pen-tru că petrecuse toată noaptea cu băieții și nu se putea trezi.

La 13 și 10 m-a sunat. Cu o voce calmă, m-a întrebat:

— Draga mea, ești pregătită de nuntă? Sunt cu nașii, venim să te luăm în 30 de minute.

Când l-am auzit, am răsuflat ușurată. M-am gândit că a vrut să îmi facă o surpriză. Numai că, la miezul nopții, am avut parte de o altă surpriză. Când mă pregăteam să fiu „furată”, DJ-ul a anunțat că se furase mirele. Așadar, nunta noastră a fost una atipică. Mi s-a părut amuzant să-l răscumpăr.

Tata din nou mi-a reproșat felul în care se purta Adrian.

— Alina, știi unde e bărbatu’ tău?

— A fost furat, tată. Am schimbat puțin obiceiul, că de furat mireasa e lumea sătulă!

— E la păcănele, fată! Ăsta care tocmai ți-a devenit soț bagă bani la păcănele, în noapteanunții!

— Lasă-l să bage, tată, că de mâine va fi bărbat însurat! Se mai distrează și el o noapte.

— Tare mi-e frică să nu te distreze pe tine o viață! a spus tata acru.

De fiecare dată când îmi este greu acum, îmi amintesc vorbele tatei. Tare mă mai distrează Adrian! La nouă luni de la nuntă, s-a născut Antonio, primul nostru copil. Eram în culmea fericirii și îl așteptam pe Adrian să vină la maternitate să-și țină băiatul în brațe. Numai că, la fel ca în ziua nunții, soțul meu nu era de găsit.

Au venit părinții și sora mea, au venit nașii, prietenele cele mai bune. Numai el, tatăl copilului meu, lipsea.

A apărut a doua zi, cu un buchet enorm de trandafiri.

— Felicitări, iubito! Să ne trăiască băiatul! a spus el.

— Să ne trăiască, Adriane, dar pe unde ai umblat ieri? Am avut nevoie de tine după naștere. Mi-au trebuit scutece pentru copil, biberoane, hăinuțe.

— și nu ți-au adus ai tăi? a întrebat el nedumerit.

— Mi-au adus ai mei, dar tu ești tatăl! Tu trebuia să îmi aduci, că nu l-am făcut cu ai mei, l-am făcut cu tine!

— Iubito, cred că e depresia postnatală. Sunt lângă tine mereu. Ieri am fost să fac rost de bani pentru tine și pentru băiat. Am stat toată ziua pe aparate, până am câștigat!

— Ce ai făcut?

— Am stat la jocuri până am câștigat! M-am ambiționat să câștig. Sunt părinte acum, ne trebuie mai mulți bani. Nu pot doar să pierd de fiecare dată!

— Când eu eram în chinurile nașterii, tu băgai bani la păcănele? Ăsta este motivul pentru care nu ai fost lângă mine într-o zi atât de importantă? Pleacă, nu vreau să te mai văd!

A plecat. A revenit peste o zi, când ne pregăteam să plecăm acasă.

— Am venit să vă iau, iubito! Tăticul e aici.

Din nou m-au înduioșat cuvintele lui. M-am consolat cu gândul că nu știa cum să își manifeste emoția și a simțit nevoia să se ducă la jocuri. L-am iertat și ne-am continuat viața. Peste încă doi ani, s-a născut Mario, al doilea băiețel. De data asta, Adrian a stat cu mine până am născut. După ce l-a ținut în brațe și a văzut că eu îmi revenisem, a plecat.

S-a întors peste două zile. Nu l-am între-bat unde fusese, pentru că știam deja. Abia atunci am început să realizez că soțul meu avea o problemă serioasă: era dependent de păcănele. După câteva luni, a început să aducă tot mai puțini bani acasă. Mario avea nevoie de scutece și lapte, iar eu zile întregi nu aveam ce mânca. Ultima bucățică de pâine i-o dădeam lui Antonio. Până într-o zi, când nu am mai rezistat. L-am pus pe Antonio în cărucior, pe Mario, fiind mai mic, l-am pus în port-bebe și am plecat cu ei la sala de jocuri de la colțul străzii noastre. Acolo își făcea veacul Adrian. Era în fața unui aparat. Părea foarte con-centrat. L-am amenințat:

— Adrian, așa nu se mai poate. Ori eu și copiii, ori păcănelele!

Nu a răspuns. Părea că nu mă aude. L-am zguduit. S-a întors spre mine și părea că privește în gol.

— Ce e, dragă? m-a întrebat el.

— Ori noi, ori păcănelele!

— Păcănelele, a răspuns simplu și s-a întors cu spatele.

M-am întors acasă și am continuat să îl aștept. Nu mă pot întoarce la ai mei cu doi copii. Tata m-a avertizat în privința lui. Tac și înghit, rugându-mă de fiecare dată când pleacă la jocuri ca aceea să fie ultima.

To Top
error: