Povestea mea

Șoseaua mi-a răpit femeia iubită și tot ea mi-a dat alta în loc

   

Pe Dora, prima mea soție, am pierdut-o în urma unui accident stupid de circulație. Pe ea și pe copilul nostru nenăscut. Atunci l-am urât pe Dumnezeu și multă vreme nu mi-am mai găsit rostul pe lumea asta… Dar trebuia să trăiesc, pentru Andrei, fiul meu. într-o seara însă, am oprit mașina și am luat de pe marginea drumului o femeie și pe fiul ei…

M-am grăbit cu însurătoarea. Eu și Dora ne-am căsătorit de îndată ce am terminat liceul și am stat la ai mei. Tata era mecanic auto, învățasem și eu meserie de la el, așa că, imediat după 1990, ne-am deschis un atelier auto, dar, o vreme, ne-a mers destul de greu, pe atunci n-avea atâta lume mașină ca acum.

După numai un an de la căsătorie, Dora l-a născut pe Andrei, așa că, având nevoie de mai mulți bani, am început să mă duc pe la clienți pe acasă, să le repar mașinile. Unii chiar mă sunau când rămâneau în pană pe te-miri-unde, în toiul nopții, iar eu trebuia să dau fuga să-i ajut.

Tata era foarte mândru de mine și, văzând că am idei și că nu mă dau în lături de la nimic atunci când e vorba de câștigat un ban cinstit, mi-a propus să ne supraetajăm casa cu banii pe care el îi pusese deoparte. Trebuia să avem și noi locuința noastră, să nu mai stăm la comun.

Am adunat o echipă de băieți, foști co-legi de liceu care se specializaseră în construcții, și, cot la cot cu ei, am ridicat încă un etaj la casă, făcând-o pe Dora fericită. Nu se punea problema că nu s-ar fi înțeles cu tata, nici vorbă, erau cei mai buni prieteni, dar tata avea dreptate, fiecare trebuie să stea la casa lui și să facă ce-i place.

După ce se prăpădise mama, tata a rămas singur, nici prin minte nu i-a trecut să-și găsească o altă tovarășă de viață, deși îi dădeau destule văduve târcoale. Până să ne mutăm noi la el, adică până să vină Dora, a acceptat să-i gătească sau să vină să deretice prin casă câte o vecină, deși era și el foarte priceput, numai că nu prea avea timp. După ce a început să ne gătească Dora și să aibă grijă ea de casă, le-a făcut vânt la toate și le-a spus să-i dea pace, fiindcă nicio femeie din lume nu-i poate lua locul Floricăi lui. L-am iubit și mai mult pentru asta, deși îmi părea rău să-l știu așa de singur la doar 58 de ani.

Pe măsură ce oamenii de pe strada noastră și-au cumpărat mașini, a început să ne meargă și nouă mai bine. Ne făceam treaba conștiincios și nici nu jupuiam clienții de bani, așa că au început să ne caute oameni de prin tot orașul.

Dora avea grijă de noi și de Andrei, băiatul nostru, și când îi rămânea timp liber, pregătea tot felul de bunătăți pentru nunți și botezuri – prăjituri, torturi -, iar vecinii comandau cu mult timp înainte, ca să fie siguri că vor avea pe masă minunățiile preparate de ea. Eram fericiți, aveam de muncă, aveam suficienți bani să ne descurcăm omenește, nu duceam lipsă de nimic, dar mai ales de înțelegere și de dragoste. Dora se gândise chiar că și-ar mai dori un copil, acum că Andrei era destul de mare și ar fi putut să-i dea o mână de ajutor. M-am bucurat enorm când mi-a spus că e însărcinată.

într-o zi, deși sarcina ei era destul de avansată, m-a rugat s-o las să se ducă la țară, să-și vadă bunica bolnavă. Pe Andrei nu l-a luat cu ea, l-a lăsat în grija noastră și a unei vecine, Sanda, cu care ea se avea foarte bine.

Mi-a spus că n-o să lipsească mai mult de o săptămână. Am condus-o la autobuz, i-am găsit un loc și l-am rugat pe șofer să fie atent, pentru că soția mea era însărcinată. Autobuzul a plecat pe la 8 dimineața și urma să facă vreo cinci ore până acolo. Am rugat-o să-mi dea un telefon când ajungea acolo, apoi am așteptat să plece și m-am dus la treabă.

în ziua aceea aveam mult de lucru, trebuia să dăm gata câteva reparații pe care le amânaserăm din cauza unor urgențe și nici nu ne-am dat seama când s-a făcut seară. Când a venit și ultimul client să-și ia mașina, l-am luat pe tata și ne-am dus acasă. M-am mirat că nu primisem încă niciun semn de viață de la Dora. Când am urcat la mine, Sanda plângea. îl culcase deja pe Andrei și-și făcea de lucru prin bucătărie.

— Ai pățit ceva? S-a întâmplat ceva cu Andrei? Ai probleme acasă?

Sanda plângea din ce în ce mai tare și nu-mi răspundea.

— Spune-mi, femeie, ce s-a întâmplat?

— A fost un accident… Autobuzul… Dora… Nu pot să spun… Au sunat de la Poliție… E în stare gravă… De fapt, a murit, îmi pare rău!

Mă uitam prostit la ea și nu înțelegeam ce voia să spună. Peste câteva clipe, l-am auzit și pe tata urcând. A venit și m-a luat în brațe.

— îmi pare rău, dragul meu, așa a vrut Dumnezeu, pesemne. Trebuie să fii tare pentru băiatul tău! M-a sunat Gică… Autobuzul s-a răsturnat într-o râpă, iar ea a fost strivită sub un scaun… Mâine o să ne-o aducă acasă.

Mi-am amintit atunci, nu știu de ce, de moartea mamei. Se dusese într-o zi la o vecină de peste drum, să-i ducă niște borș, pentru o ciorbă de pește. Când a traversat șoseaua, a trecut un puști băut, cu o mașină foarte puternică, și a lovit-o în plin, chiar pe trecerea de pietoni. Inițial, a fugit de la locul faptei, pe urmă, mustrat de conștiință, s-a întors înapoi și s-a predat Poliției. Pe mama însă nu ne-a putut-o aduce nimeni înapoi. Iar părerile de rău și lacrimile șoferului nu i-au ușurat durerea tatei și nici mie.

După primele cercetări, Poliția credea că șoferul autobuzului în care era Dora ațipise la volan, deși conducea în plină zi. Nu dormise destul, petrecuse în noaptea de dinainte, nimeni nu știa. Dar cele câteva clipe în care el a ațipit au fost fatale, a pierdut controlul volanului, iar autobuzul s-a răsturnat într-o râpă. Numai Dora a murit. Ceilalți s-au ales cu răni grave sau ușoare.

„și ce să-i spun eu acum lui Andrei? Că mama lui nu se mai întoarce niciodată? Că n-o s-o mai vadă niciodată? Că a ajuns în cer și că, de acolo, o să vegheze asupra noastră? îl poate consola pe un copil așa ceva?” – m-am întrebat eu neputincios.

Nici nu-mi aminteam bine dacă o strânsesem în brațe și dacă o sărutasem la plecare. Nu mai știam când îi spusesem ultima oară că o iubesc. Oare știuse că o iubeam? La ce s-o fi gândit în clipele de dinainte să moară? Oare știuse că va muri? Oare suferise?

Toate aceste întrebări m-au chinuit luni de zile. Când au adus-o acasă, mi-au spus să nu deschid sicriul și să nu mă uit la ea. N-am putut. Mă uitam la ea și aproape că nu-mi puteam recunoaște soția. Cu câteva ore înainte, fusese veselă, plină de viață, băteau două inimi în trupul ei, iar acum, în fața mea se afla un corp inert, ce ascundea înăuntrul lui un copilaș care nu avusese nicio șansă. Am pierdut două ființe dragi în același timp. Am fost crescut în credința lui Dumnezeu. Dar cum să mai poți crede când se întâmplă așa ceva?

Nici nu mai știu cine s-a ocupat de înmormântare și cum au trecut zilele următoare. Stăteam pe marginea patului și priveam în gol. Andrei nu înțelegea, bietul de el, nimic. Nimeni nu apucase să-i explice încă ceva. Iar eu mă simțeam golit de gânduri și de sentimente și habar n-aveam ce aș putea să-i spun. Până la urmă, l-a luat tata în brațe și i-a spus că mama lui a plecat

într-o călătorie lungă, undeva într-o țară frumoasă, dar că nu ne va uita niciodată.

— De ce nu ne-a luat și pe noi? a întrebat Andrei.

— A vrut, dar erau prea puține locuri în autobuz. Nu-ți fie teamă, o să fie tot timpul aici cu noi, ori de câte ori vom avea nevoie de ea. Doar că nu putem s-o vedem.

— De ce nu putem s-o vedem?

— Pentru că ea este înger acum.

Nu știu cât și ce a înțeles bietul Andrei atunci, dar, peste câțiva ani, îmi amintesc că m-a întrebat: „Cum a murit, de fapt, mama?”. Atunci i-am spus adevărul, iar de atunci Andrei n-a mai vrut să se mai urce niciodată într-un autobuz. Viața merge însă înainte. Andrei a început școala, iar eu trebuia să fiu tare, așa cum spunea tata, de dragul lui. Mi-a fost foarte greu, dar ce puteam face? Oricât de mult aș fi suferit, oricât de mult aș fi plâns, Dora tot nu se mai întorcea înapoi. De la un moment dat, n-am mai suportat nici la cimitir să mă duc. Preferam să mă simt că trăiește și că a plecat undeva departe, așa mi-era mai ușor. Fusese mult prea tânără și plină de viață…

într-o noapte, era trecut de miezul nopții, m-a sunat un client și mi-a spus că a rămas în pană la vreo 35 de km și mă ruga să mă duc să-l ajut. M-am îmbrăcat în grabă, m-am urcat în mașină zgribulit și am pornit într-acolo. Era început de noiembrie, ploua mărunt și era un frig ce-ți pătrunzător.

La un moment dat, am văzut pe mar-ginea drumului o siluetă. Nu mi-am putut da seama dacă era femeie sau bărbat. De obicei, nu risc să opresc în ast-fel de situații, nu poți ști niciodată ce cursă ți se întinde. Atunci, nu știu de ce, am avut o presimțire. M-am întors și am oprit. Când am deschis ușa, am văzut o femeie zgribulită, care ținea strâns în brațe un copil. Cred că stăteau de mult în ploaie.

— Pot să vă ajut cu ceva? Pot să vă duc undeva?

A început să plângă în hohote și mi-a spus că soțul ei a gonit-o de acasă în plină noapte și în ploaie. Venise băut acasă, ca de obicei, dar adusese și o femeie cu el, care, după ce i-a râs în nas, a îmbrâncit-o afară din casă, cu tot cu copil. Pe urmă, a trântit ușa în urma ei.

— N-am unde să mă duc. Părinții nu m-ar primi, m-ar trimite înapoi la bărbat. Când m-am măritat, s-au bucurat că au scăpat de mine. Beau amândoi, de-aia m-au dat după Gore, care bea de multe ori împreună cu ei.

— Urcă în mașină!

Am dat drumul la căldură și mi-am făcut cruce, cred că a fost mai degrabă un gest reflex. Am sperat să nu fie o cursă și să mă trezesc peste câtva timp cu unii că mă iau la bătaie. N-a apărut nimeni.

Am ajuns la clientul meu, am rezolvat problema și m-am întors acasă. Femeia și copilul adormiseră, doborâți de căldură și de oboseală. L-am chemat pe tata să mă ajute. Am trezit-o pe femeie, i-am dat haine de schimb și pentru ea, și pentru copil, și i-am băgat în patul meu, să doar-mă mai bine. I-am povestit tatei toată tărășenia, iar tata m-a bătut pe umăr.

— Ai un suflet de aur, are grijă Dumnezeu de tine.

— Tată! Lasă-mă cu…

A doua zi dimineață, când m-am trezit, am auzit zgomot în bucătărie. Femeia se trezise devreme și se apucase să deretice, să pregătească de mâncare.

— De ce v-ați sculat atât de devreme?

— Voiam să fac și eu ceva, să vă mulțumesc. Cine ne-ar mai fi primit în casă? în ziua de azi, poți să mori pe stradă și nu se mai oprește nimeni. Când se trezește copilul, îi dau ceva să mănânce și plecăm, nu vă mai deranjăm.

— și unde vă duceți?

— știu și eu? Poate găsim un cămin dintr-acelea pentru mame și copii abuzați. Am auzit că există așa ceva. Ne descurcăm noi cumva, nu vă faceți griji!

între timp, a apărut și tata. Ne-am uitat unul la altul și am spus, fiind în asentimentul lui:

— Mai bine rămâneți aici, și așa e prea mult spațiu și am avea nevoie de o mână de femeie pricepută. și mai e și Andrei, băiatul meu, de care trebuie să vadă cineva cât nu suntem noi acasă. Masă, casă și ceva bani. Ne descurcăm noi cumva. Totul este să nu avem probleme cu soțul dumneavoastră.

Femeia nu știa cum să ne mai mulțumească, dar era prea speriată deocamdată pentru a vorbi despre soțul ei. în timp, s-a dovedit o femeie de treabă, harnică, serioasă și ținea casa lună. Andrei s-a obișnuit repede cu băiatul ei, Mihai, deși era puțin mai mic. Au început să se joace împreună, aveau micile lor secrete, iar în câteva luni se aveau ca frații.

Unul dintre clienții mei era avocat. L-am sunat și l-am rugat să se ocupe de divorțul Ginei și să aranjeze să-i rămână ei copilul. N-aș fi crezut niciodată că mai e posibil să îndrăgesc o altă femeie, dar Gina merita să fie iubită și am simțit că și ea ține la mine.

După ce a terminat divorțul, i-am povestit totul despre mine, ea mi-a spus ce nu știam încă despre ea și ne-am hotărât să ne căsătorim. Copiii și tata s-au bucurat. Nimeni nu va mai fi vreodată ca Dora, iar ea va avea întotdeauna un loc în sufletul meu, dar Gina îmi este o soție bună și ținem unul la altul. La un an după căsătorie, mi-a dăruit și ea un băiat, pe Vlad.

Ceea ce s-a întâmplat însă după nașterea lui Vlad ne-a uimit pe amândoi. Andrei și Mihai se iubeau și se înțelegeau de mi-nune, dar, când s-a născut Vlad, au devenit amândoi geloși, pentru că aveau impresia că pe el îl iubim mai mult pentru că e copilul amândurora, în timp ce ei sunt numai pe jumătate. Nici nu vă puteți imagina ce sunt în stare să spună și să facă niște copii geloși. Am avut mult de luptat până să-l accepte pe Vlad.

știți care a fost norocul până la urmă? Gina a rămas din nou însărcinată și, de astă dată, a născut o fată, iar Ina i-a dat gata pe toți trei. Au îndrăgit-o de când au văzut-o prima oară la spital și au ajuns să se întreacă între ei care să aibă mai multă grijă de micuță.

Au trecut 20 de ani de atunci și suntem o familie mare și fericită. Acum îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a ajutat și că, deși mi-a luat cu o mână, mi-a dat cu două înapoi…

To Top