Povestea mea

Șefa m-a dat afara din firmă, apoi mi-a devenit nevastă


Am dorit-o pe Consuela încă din prima zi în care am văzut-o. Nu a contat faptul că era șefa mea, Tot am dorit-o. Din fericire, m-a dorit și ea. Din nefericire, face parte din categoria persoanelor care nici în ruptul capului nu ar amesteca chestiunile de serviciu cu cele sentimentale…

Atunci când am întâlnit-o prima dată pe Consuela, la angajarea mea în firma de comerț în care ea era șefă de departament, nu știam nimic despre ea. Implicit, nu știam că nu amestecă serviciul cu amorul. Dar, la cât de bine arăta și la cât farmec degaja, chiar dacă aș fi știut acest amănunt, tot aș fi curtat-o. Cu orice risc!

Cum spuneam însă, habar nu aveam care este sistemul de gândire al noii mele șefe, care îi sunt concepțiile de viață, principiile de ghidare și așa mai departe. Tot ce mi-am pus în minte, încă din prima clipă în care am văzut-o, a fost să o cuceresc. Observasem că nu purta verighetă, și asta era tot ce mă interesa. Nu era căsătorită. Consideram că, la cât de bine eram clădit și la cât de spiritual și de șarmant puteam fi, o pot face să mă dorească, la rândul ei. și nu m-am înșelat. Cu timpul, am făcut-o. Nu știam însă că în calea iubirii noastre stătea o barieră greu de sfărâmat.

Prima abordare ceva mai curajoasă a avut loc după circa două luni de la angajare. Până atunci, stătusem în banca mea, mulțumindu-mă să îmi studiez „victima” de la distanță. Dincolo de problemele de serviciu, care implicau o constantă interacțiune între mine și șefa mea, schimburile de priviri dintre noi deveniseră tot mai insistente. Eu îi aruncam ocheade, ea îmi arunca ocheade. Nu înțelegeam cum o femeie cu un sex-appeal devastator, precum Consuela, era singură. Căci, între timp, aflasem de la colegi:

Era singură. Nu exista un bărbat în viața ei. Aveam terenul liber.

— Șefa, îmi permiți să te invit la o cafea după program? am îndrăznit să îi propun pe șleau într-o zi, în pauza de masă.

Surprinsă, a făcut ochii mari. Era evident că nu se aștepta la așa ceva. Dar ochii săi îmi spuneau că își dorea. Nu se aștepta, dar își dorea.

— Viorel, îți permit să mă inviți, a răspuns ea pe un ton destul de sobru, însă trebuie să te refuz. Nu îmi dau întâlniri cu colegii de serviciu, și cu atât mai mult cu subalternii. Mulțumesc, totuși, pentru invitație.

După câteva clipe de pauză, a devenit ușor irascibilă și a adăugat:

— Și de ce mi te adresezi tu cu șefa, când toată lumea mă tutuiește și îmi spune pe nume?

— Uite așa, am vrut să fiu eu mai cu moț, șefa! i-am aruncat, sfidător. Sper că nu te-ai supărat și că te vei mai gândi la invitația mea…

— Da, sigur. Deja m-am gândit! a încheiat ea, victorioasă. M-am gândit, și nu ies cu tine! Acum, hai să revenim la treabă! Cum merge exportul de mobilă către olandezi?

Pe toată durata acestui scurt dialog, ca și cu alte ocazii în care am flirtat cu Consuela, în aer plutea o tensiune erotică mai mult decât evidentă. Simțeam că mă dorește așa cum o doream și eu. Era clar. Motiv pentru care, în perioada ce a urmat, am declanșat o adevărată hărțuire. Practic, nu era ocazie în care rămâneam singuri în birou sau ne întâlneam pe culoar în care să nu îi fac o propunere mai mult sau mai puțin indecentă.

— Șefa, a început Festivalul Inter-național de Teatru! am anunțat-o odată. Ce spui, te scot în oraș?

— Of, Viorel, se pare că nu înțelegi, deși ți-am tot repetat: nu amestec chestiunile de serviciu cu cele personale.

— Bine, asta înseamnă că, dacă nu am mai lucra în aceeași firmă, ai ieși cu mine. Așa-i?

— Să zicem că așa este. Și?

— Păi, atunci nu-mi rămâne decât să îmi dau demisia, și apoi mergem împreună la teatru! am exclamat eu, râzând.

— Prefer să rămâi în firmă, Viorel, căci sunt mulțumită de tine. Faci treabă bună! mi-a aruncat ea peste umăr, în timp ce se depărta, semn că discuția luase sfârșit.

Ca de obicei, Consuela avea ultimul cuvânt. Asta nu m-a descumpănit însă, căci dincolo de respingerile sale consecvente, eram sigur de sentimentele ei pentru mine. Ochii spun infinit mai multe lucruri decât vorbele, iar eu știam bine ce vedeam în ochii săi: atracție, dorință, eros. în fond, nu era nimic senzațional în asta. Era vorba de o femeie de 35 de ani, singură, aprigă și ajunsă la maturitate din toate punctele de vede-re. Inclusiv erotic.

Consuela avea nevoie de iubire, de contopire exhaustivă, însă juca tare, ceea ce, sincer să fiu, nu îmi displăcea. Vânătoarea în sine este mult mai pasionantă decât trofeul. Iar toată această joacă de-a șoarecele și pisica nu făcea decât să sporească pasiunea.

Am afirmat că șefa mea juca tare. De fapt, ea juca atât de tare, încât, la un

moment dat, după câteva luni în care fusese sub asediu, suportând presiunea mea crescândă, avea să îmi dea o lovitură dură, care spera să fie de grație. Se întâmpla în ziua în care, la finalul uneia din obișnuitele ședințe, după ce ceilalți colegi ieșiseră, eu am rămas în biroul ei și am declanșat un nou asalt.

— Șefa, am două invitații la Gala „Premiilor Gopo”, am anunțat-o, mândru de mine. Un spectacol cu totul deosebit. La așa ceva e imposibil să zici nu.

— Viorel, ajunge! s-a înfuriat ea, spre uimirea mea. Dincolo de faptul că mă scoți din sărite adresându-mi-te cu șefa, când amândoi suntem de o seamă, în timp ce toți ceilalți colegi îmi spun Consuela, îmi pare rău că trebuie să te somez, dar, dacă nu își bagi mințile în cap și nu încetezi să îmi faci curte, mă voi vedea nevoită să te dau afară.

— Vorbești serios? am exclamat eu, voios. Păi, dacă e a așa, atunci mă poți concedia de pe acum, astfel încât diseară putem ieși împreună în oraș, căci nu voi mai fi colegul tău!

— Faci ce vrei, însă te avertizez că, indiferent de slăbiciunea pe care aș avea-o față de tine, serviciul e serviciu. Aici ne vedem de treabă, nu venim să flirtăm și să ne punem poalele în cap!

Zicând astea, Consuela a fost cea care, ca de obicei, a încheiat discuția. Am privit-o încă o dată lung, sugestiv, din pragul ușii, apoi am ieșit din încăpere zâmbitor.

Fără să iau măcar o clipă în seamă amenințarea ei, am comandat imediat online, de la o florărie, un buchet superb de 13 trandafiri roșii, pe bilețelul strecurat în el cerând să fie scris atât: „Am fost și vom fi mereu împreună”.

Când curierul a ajuns cu florile la firmă, peste vreo două ceasuri, a ieșit circ. Desigur, Consuela a devenit ținta glumelor și a ironiilor colegilor, care s-au distrat copios pe seama sa. Rușinată, ea a încercat să salveze aparențele, explicând că florile ar fi de la fratele său, însă cine a crezut-o? Ce frate îi trimite surorii sale flori la birou?

Eu am mustăcit vesel, teribil de amuzat de postura stânjenitoare în care era pusă Consuela. Nu am bănuit nicio clipă că aceea fusese picătura care avea să umple paharul răbdării sale. Repet, în ciuda faptului că nu îmi ceda, eram absolut convins că era la fel de îndrăgostită de mine pe cât eram și eu de ea. Mă dorea la fel de mult. Numai principiul acela complet aberant, din punctul meu de vedere, de a nu se combina cu colegi de muncă o reținea de la a-și manifesta sentimentele.

și totuși, pe undeva mă înșelam. Iar asta aveam să o constat chiar a doua zi, la prima oră, atunci când Consuela m-a chemat la ea în birou.

— Viorel, nu cred că realizezi cât de umilită m-am simțit! a început ea discuția, pe un ton extrem de aspru, după care a continuat la fel de tăios. M-ai dezamăgit mai mult decât ai idee. Gestul tău a fost infantil, anodin și teribilist. știu ceea ce simți pentru mine, așa încât nu văd ce rost avea să mă pui în acea situație penibilă. Prin asta, m-ai rănit cumplit, Viorel.

— Bine, șefa, dar știi bine că nu aș face niciodată nimic care să te rănească, ci dimpotrivă! Am sperat ca gestul meu să te sensibilizeze și să…

— Nicio șefă! Nu am chef de tachinările tale acum! s-a răstit ea la mine. Taci și ascultă, Viorel! N-o să-ți convină ce am hotărât, însă ar fi trebuit să te gândești bine înainte să faci asemenea prostie, mai ales că te prevenisem. Dacă până acum nu a sesizat nimeni curtea pe care mi-o faci de atât timp, din clipa asta vor fi toți cu ochii pe mine și mai mult ca sigur vor observa ce se petrece. Așa că nu am altă soluție decât să te dau afară. și, crede-mă, nu e o glumă! Poți să îți strângi lucrurile, de azi nu mai lucrezi în firma asta!

Mă uitam la ea ca la felul paișpe, cum se spune în popor, încercând să găsesc un indiciu al unui eventual bluf. Din păcate, pe figura sa aspră, încruntată, nu puteam sesiza altceva decât dezamăgire, ciudă, dușmănie chiar. Am înțeles atunci ce prostie făcusem, am realizat că totul se terminase. Inima Consuelei se împietrise de-a dreptul.

Mi-am strâns lucrurile și am părăsit firma cu două uriașe regrete. Pe lângă faptul că pierdusem un serviciu foarte bun, mă vedeam văduvit și de șansa de a mă afla în preajma femeii pe care, treptat, ajunsesem să o iubesc, în adevăratul sens al cuvântului. Nu-mi venea să cred că totuși Consuela îmi făcuse o asemenea figură urâtă, dar asta era situația. Faptele erau consumate. Am conchis atunci că atracția și sentimentele nu erau reciproce, cum simțisem eu, și că, din păcate, interpretasem greșit semnalele transmise de șefa mea. Dar, spre marea mea bucurie, timpul avea să îmi dovedească faptul că încă o dată mă înșelam…

De ce spun asta? în perioada imediat următoare concedierii mele, am decis să îmi iau o scurtă pauză înainte de a începe să îmi caut de lucru. Mi-am oferit mie însumi o săptămână de recreere, în care să-mi regăsesc pacea minții. Am încercat să nu mă mai gândesc la faptul că nu mai aveam serviciu, dar, mai ales, am încercat să o uit pe Consuela. și, pentru scurte perioade de timp, am și reușit. în cea mai mare parte a timpului însă, ea era încă acolo, în mintea mea. în sufletul meu. Mă însoțea peste tot.

Apoi, într-o seară, pe când stăteam tolănit pe canapea și citeam o carte cu temă spirituală, m-am pomenit cu bătăi în ușă. Când am deschis și am văzut că în prag stătea Consuela, am rămas mut de uimire. Cu greu am bâiguit într-un târziu:

— Bună! Nu-mi vine să cred! Ești chiar tu, șefa?

— Bună, Viorel! Arăți de parcă ai fi văzut o fantomă, a spus ea, amuzată. Nu mă inviți înăuntru? și mai scutește-mă cu „șefa” în sus, „șefa” în jos, căci nu mai sunt șefa ta, ai uitat?

I-am făcut semn să poftească, iar ea a trecut pragul casei mele privind curioasă în jur. A pus pe masă o pungă

de cadouri din care a scos la iveală două sticle cu vin negru.

— Astea sunt drept compensație pentru că te-am dat afară! m-a anunțat ea, zâmbitoare.

— Mulțumesc! Dar de ce două? m-am mirat eu.

— Ca să ne ajungă până dimineață! E bine?

O priveam cu stupoare, dar și cu încântare pe femeia pe care nu încetasem să o iubesc, deși mă concediase. O doream de mult și la fel de mult. O doream cu toată ființa mea. Tânjeam după trupul ei magnific așa cum tânjește copilul după sânul mamei. și, în noaptea aceea, visul mi s-a împlinit.

— Te iubesc, șefa! i-am șoptit la un moment dat, printre sărutări, în timp ce ne iubeam cu infinită tandrețe și cu o pasiune sfâșietoare. De ce m-ai dat afară?

— Pentru că și eu te iubesc, Viorel. De-asta te-am dat afară!

Ne-am iubit cu nesaț până spre zori, atunci când am adormit, epuizați, dar fericiți, unul în brațele altuia. Iar la trezire, fiindcă eram tare îndrăgostiți și pofticioși, ne-am iubit din nou.

De atunci, au trecut mai bine de doi ani. Eu și „șefa”, cum continui să o numesc pe Consuela, pentru a o tachina, ne-am căsătorit și formăm o familie fericită, o familie care trăiește în armonie, în pace și, mai ales, în iubire. Soției mele trebuie să îi mulțumesc pentru serviciul pe care, printr-o relație a sa, mi l-a găsit, culmea!, la o firmă concurentă. și tot ei îi sunt recunoscător pentru copilul minunat pe care mi l-a dăruit.

Acum închei această scrisoare împărtășindu-vă faptul că, între noi fie vorba, nici în ziua de azi nu îi pot înțelege pe acei oameni care se înfrânează să aibă o relație sentimentală la serviciu. Mi se pare, pur și simplu, o tâmpenie. Foarte mulți dintre prietenii mei și-au cunoscut perechea acolo unde lucrează, și asta fără să fie dați afară, ca mine!

Copyright © 2017 StirileRNL.ro

To Top
error:
x
Da-ne un like daca ti-a placut articolul!Ai dat deja like? Poti inchide asta apasand X