Povestea mea

Povestea emotionanta a unui taximetrist, pe care nu o vei uita niciodata

Sa fii taximetrist nu e intotdeauna foarte usor. De la clienti care sunt necivilizati si pana la clienti care uita sa plateasca toata cursa, viata unui taximetrist este zi de zi imprevizibila.

   

Cateodata, insa, exista oameni si povesti emotionante care le raman taximetristilor in suflet si in minte si pe care le impartasesc si cu ceilalti:

”Am ajuns la adresa si am claxonat o data ca sa-mi anunt sosirea in fata casei. Dupa o asteptare de cateva minute am claxonat din nou. Fiind ultima mea comanda din tura, voiam sa ajung cat mai repede acasa. M-am gandit sa plec de la comanda, din moment ce nimeni nu ma ocupa. Dar fara un motiv anume, am parcat masina si am sunat la usa casei.

Dinauntru s-a auzit o voce slaba: “Numai un minut.”

Era o persoana in varsta ce tragea ceva dupa ea.

Dupa o asteptare destul de lunga, usa s-a deschis. Era o femeie mica de inaltime, probabil de vreo 90 de ani. Era imbracata precum o doamna din anii 1940.

Dupa sine tragea o valiza mica, invelita intr-un nailon. Apartamentul ei arata ca si cum nimeni nu mai locuia acolo de ceva ani! Mobilierul din casa era si el acoperit cu nailon.

“Esti dragut sa-mi duci valiza la masina?”

Am luat valiza in urma mea, iar ea m-a luat de brat. Am ajutat-o sa mearga pana la masina.

Mi-a multumit pentru ajutorul pe care i l-am oferit si i-am raspuns ca “Incerc sa-mi tratez clientii asa cum as vrea sa fie tratata mama mea cand o sa fie in varsta.”

“Esti un baiat bun.”, mi-a raspuns ea.

Si a continuat cu o: “Ai putea sa conduci prin centrul orasului?”

“Dar stiti ca nu este cea mai rapida cale de a ajunge la adresa…”, i-am raspuns repede.

“Nu ma deranjeaza, nu ma grabesc. Sunt in drum spre azilul de batrani. Nu mai am familie… iar doctorul spune ca nici nu mai am foarte mult de trait.”

Atunci m-am intins pana la aparatul de taxat si l-am oprit, fara ca ea sa ma vada.

“Pe ce ruta doriti sa mergem?”, am intrebat.

Si pentru urmatoarele doua ore, am condus prin oras. Mi-a aratat cladirea unde lucrase ca operator de lift, apoi casa unde a locuit cu sotul ei, un magazin de mobila ce pe vremuri fusese o sala de bal…

Uneori ma ruga sa opresc in fata unei anumite cladiri si stateam acolo pentru o vreme, in liniste.

Cand pe cer s-a vazut prima raza de soare, ea a spus: “Eu am obosit, hai sa mergem.”

Am condus in tacere spre adresa pe care mi-a dat-o. Era un camin mic. Doi oameni o asteptau la intrare. Am deschis portbagajul si i-am dus valiza pana la usa caminului.

Ea a fost asezata intr-un scaun cu rotile.

“Cat iti datorez?”, m-a intrebat.

“Nimic.”, i-am raspuns.

“Trebuie sa mananci si tu o paine!”, mi-a raspuns.

“Vor fi alti clienti…”, i-am spus cu sufletul incarcat de emotie.

Fara sa ma gandesc prea mult, m-am aplecat si am luat-o in brate. Ea m-a strans tare.

“Ai oferit unei femei in varsta o bucurie imensa. Iti multumesc.”

I-am strans mana o ultima data si am intrat in masina. In spate s-a auzit usa caminului inchizandu-se. Era sunetul unui final de viata.

In acea dimineata n-am mai luat niciun client. Am condus fara tinta, pierdut in ganduri. In restul zilei nici n-am putut vorbi. Cum ar fi fost sa plec atunci cand nu a coborat din casa dupa primul claxon? Cum ar fi fost sa fi dat de un taximetrist nervos sau nesimtit?

La o analiza rapida mi-am dat seama ca n-am facut ceva mai important in viata mea pana acum.

Suntem invatati sa credem ca vietile noastre se invart in jurul unor momente marete…

… Cand, de fapt, cele mai importante momente din vietile noastre sunt cele ce ne iau prin surprindere si pot insemna mai nimic pentru cei din jurul nostru”.

To Top