Povestea mea

„O aventură cu bona m-a dus la divorț!”

Când soția mea, Carmen, a obținut un post de conducere la o companie importantă, ceea ce însemna, în primul rând, un salariu îndestulător, eu – la insistențele ei – am renunțat la slujba mea, devenind un bărbat casnic cu tot timpul din lume la dispoziție, iar asta numai ca să-l pot îngriji fără ajutor extern pe băiețelul nostru, Cornel, pe atunci în vârstă de patru ani. Carmen nu mai voia să-l ducem la grădiniță. Cornel fusese la grădiniță cinci luni, timp în care îl luasem de acolo ba bolnav, ba accidentat, ba nemâncat…

   

Nu era o viață prea rea pentru mine, aceasta de casnic vreau să spun. Mă trezeam dimineața odată cu copilul, adică destul de târziu, îl spălam, îi dădeam să mănânce, apoi – după ce îi citeam din vreo carte de povești sau îl lăsam să se uite un pic la desene animate – îl scoteam la aer, într-un parc. Bineînțeles că orice parc e un loc de agrement și pentru tați, nu numai pentru copii; un ziar citit sub cerul liber, o bere la iarbă verde, o privire aruncată vreunei trecătoare drăguțe sau vreunei mămici apetisante…

La prânz, groapa cu nisip și băncuțele de pe margine erau întotdeauna ocupate de țânci și mămici. Din când în când, câte o bonă făcea și ea parte din peisaj. Femeile stăteau pe bănci împreună, odihnindu-se în căldura blajină și vorbind. Copiii rătăceau în voie, preocupați sau plictisiți.

Cornel, când se juca, era patologic atent; pe balansoarul de lemn, i se albeau pumnii de atâta strâns. într-o frumoasă zi de iulie, când eram cu Cornel în parc, am recunoscut-o, printre ceilalți țânci, pe fetița de doi ani a unor vecini.

Cred că o cheamă Mădălina. Micuța venise în parc cu bona, iar bona respectivă, neglijând copilul, vorbea încontinuu la telefon. îmi venea să mă duc și să bag un bilețel în hainele fetiței, pe care apoi să-l găsească unul dintre părinți: „Fetița dumitale rătăcește plictisită și singură la vârsta de doi ani -RUȘINE!”. Măcar dacă ar fi avut vreun rost bilețelul acela… Ca urmare, nu l-am scris. Totuși, simțeam nevoia s-o admonestez cumva pe bonă, să-i curm interminabila pălăvrăgeală telefonică și să-i spun că e nedrept cât de puțină atenție primește biata fetiță.

Bona stătea singură pe o bancă și lăsa impresia că nu vede nimic în jurul ei, de absorbită ce era. Oare cum poți vorbi ore întregi la telefon? Cum poți fi atât de absorbit de o conversație… probabil stupidă?

Ca o dovadă la îndemână a labilității naturii umane sau, dacă vreți, a naturii masculine, când m-am apropiat de bonă, deci când am văzut-o îndeaproape, mi-a pierit brusc orice dorință de a o supăra cu ceva. Ba, dimpotrivă, s-a pornit în mine imboldul de a-i fi pe plac, de a stabili cu ea un contact amiabil. O să vă explic cauza acestei schimbări de atitudine…

Tipa nu avea cu mult peste douăzeci de ani, dar avea cu mult peste frumusețea și senzualitatea femeilor obișnuite. Mă refer la senzualitatea exterioară, vizibilă. Era, pe cuvântul meu de onoare pierdută, o adevărată bombă sexy, despre care am bănuit trivial că e amorsată cu hormoni de zeiță. Virtuosul din mine (părintele moralist, pedagogul public) se făcuse praf.

De îndată ce a remarcat că o privesc insistent și că vreau să intru în vorbă cu ea, tânăra a pus capăt convorbirii telefonice, mi-a zâmbit amplu și m-a întrebat, cu accent moldovenesc, dacă mă poate ajuta cu ceva. „O, și încă cum!”, mi-am zis eu, năpădit de gânduri și de închipuiri vinovate, însă nu i-am spus decât atât:

— îi cunosc pe angajatorii tăi, soții Bratu… Sunt vecinii mei.

Mă hazardasem, căci n-aveam de unde să știu sigur că e bonă plătită. Putea, foarte bine, să fie vreo rudă de-a soților Bratu sau vreo cunoștință care îi ajuta benevol.

— Văd că ai și tu unul mic! a spus tânăra, arătând spre Cornel.

— Mda…

— Aș putea să-l iau și pe el în parc, trei, patru ore pe zi… Pot să-ți fac și menaj în casă, spre seară… Să știi că nu cer bani mulți! Sunt prea săracă și amărâtă ca să mă lăcomesc.

Parfumul care venea dinspre hainele ei străvezii și scumpe nu era deloc unul de femeie „săracă și amărâtă”.

I-am zis:

— Chiar mă interesează astfel de oferte… Dar trebuie să discutăm mai pe larg.

— Hai să discutăm!

— Nu aici…

— Dar unde?

— Ai putea accepta o invitație la cină?

— Aș accepta invitații la cină în fiecare seară. Nu m-ar deranja nici oareșce invitații la micuri dejune.

— Mic dejunuri!

— Micuri dejunuri. Sau la prânz.

— Vrei să ieșim, într-o seară, la un restaurant?

— Da, fără îndoială. Poți diseară? Am chibzuit un pic, apoi, după un nou schimb de fraze, i-am dat întâlnire la intrarea în parc, la ora aleasă de ea, ora nouăsprezece. Soției mele aveam să-i spun că mă duc la o bere cu niște foști colegi de serviciu.

— A, era să uit… Eu sunt Traian. Pe tine cum te cheamă?

— Viviana. Dar spune-mi Vivi. Dacă atunci am luat-o pe arătură, acum o s-o iau pe scurtătură, ca să nu vă oripilez cu o seamă de amănunte sordide. Așadar, pe scurt: Vivi era într-adevăr bona fetiței soților Bratu, însă era și prostituată, cerea bani pentru favorurile sexuale, iar eu, cu mințile rătăcite, m-am aruncat încă din seara aceea într-o aventură de aproximativ trei luni care avea să mă coste mai mult decât tarifele Vivianei. M-a costat căsnicia.

Deși în cele trei luni adulterine n-am mai avut decât maximum o duzină de întâlniri amoroase (a câte două, trei ore) cu Viviana, soția mea a aflat despre această relație și a intentat – împreună cu tatăl ei, avocat renumit – un proces de divorț la care avea să câștige și custodia copilului.

Eu îmi imaginam că întâlnirile mele cu moldoveanca, prin natura locurilor și momentelor alese, erau perfect clandestine, tainice, fără riscuri, dar… numai la televizor și la radio nu s-au dat sau la vreun ziar, în rest au străbătut toate căile mediatice neoficiale ale micului cartier ploieștean, adică toate gurile spurcate ale clevetitorilor, ale plimbaților de grija altora, sfârșind prin a ateriza în urechile nevesti-mii.

Acum, la trei ani de la divorț, încă îmi vine să mă urc pe pereți de ciudă și de regret. însă remușcările nu rezolvă nimic.

Cred că îmi merit soarta… sau că era de așteptat această soartă, ca o consecință a păcatelor mele. Dacă trădezi și batjocorești persoana cu care te-ai cununat în fața altarului, arbitrul suprem nu dă cartonașe galbene.

To Top