Povestea mea

„Noi o credeam moartă și o plângeam, iar ea chefuia!”

noi-o-credeam-moarta-si-o-plangeam-iar-ea-chefuia

Ceasul a sunat la 6,45. M-am dat jos din pat încet, cu gândul să îmi fac o cafea ca să mă dezmeticesc. Am lucrat până târziu la o rochie pe care o croșetam de câteva luni. M-am ambiționat ca în seara precedentă să o termin, pentru că venise primăvara și nu prea aveam cu ce să mă îmbrac.

   

Mi-am căutat papucii sub pat. Până i-am găsit, a început să sune telefonul. „Cine ar putea să sune la ora asta?” Am văzut că era numărul Anicăi, una dintre vecinele din sat. Ea mă suna rar. De obicei, vorbeam seara, la poartă. I-am răspuns nerăbdătoare să aflu ce vești au împins-o să mă caute la 7 dimineața.

— Veta, am o veste proastă în dimineața asta!

— Dar ce s-a întâmplat, Anica?

— A murit Ionica!

— Cum, dragă, să moară Ionica? Aseară m-am întâlnit eu cu ea la fântână. Arăta bine de tot.

— Așa e viața omului: azi ești, mâine nu mai ești! M-a sunat Adela, fata care ridică gunoiul de la poartă. Atât a apucat să îmi spună: „Anica, vino repede la Ionica! Am găsit-o lată!”.

Am început să tremur la auzul veștii. Eu și Ionica eram prietene vechi. Am făcut liceul împreună, la Corabia. Eu m-am întors învățătoare, ea – profesoară de muzică. îi plăcea să cânte, iar în timpul liber și în vacanțe mergea cu lăutarii pe la nunți și botezuri. Era solistă vocală. și acum să aflu că Ionica nu mai era… Vestea m-a lovit ca un trăsnet.

— și ce facem acum, Anico?

— Ce să facem, dragă? îi cumpărăm o coroană mare de flori și mergem la priveghi.

— Dar cine o să se ocupe de înmormântare? Nu are nicio rudă!

— Așa e, sărmana… A murit singură în casă, fără lumânare. Hai să ne ocupăm noi! Merită măcar atât…

— Anico, uite ce propun eu: mă duc la școală, vorbesc și cu directoarea, știi că Nicu, bărbatul ei, face parte din consiliu, poate ne ajută cu niște bani. Mai strâng și de la școală o parte, poate reușești să aduni și tu de la elevi, ca să îi facem o înmormântare frumoasă. Vorbim cu preotul, îi cumpărăm haine, sicriu, tot ce trebuie.

— Dar ce bine te-ai gândit, Veto! Se vede că ați fost prietene la cataramă!

— Doar pe mine mă avea, biata!

Nu am mai putut să îmi stăpânesc lacrimile. Am început să bocesc. Anica, la celălalt capăt, punea paie pe foc:

— Biata Ionica, oare ne vede acum? Se zice că 40 de zile sufletul stă prin locu-rile în care a trăit!

Ia auzul vorbelor ei, mai tare mă pufnea plânsul. Vreo trei sferturi de oră am ținut-o așa. Printre suspine și lacrimi, am reușit să ne facem un plan de bătaie. Pe la prânz, urma să ne întâlnim în centrul comunei, ca să mergem acasă la Ionica. Până atunci, încerca, fiecare dintre noi, să strângă bani de la școală și de la Primărie.

Zis și făcut. Ne-am întâlnit la ora stabilită. Aveam amândouă câte o coroa-nă mare de flori în mâini. Prima oprire a fost la biserică.

— Părinte, ajutați-ne, că mare necaz avem!

— Ce s-a întâmplat? E vreo problemă pe la școală? Conița nu mi-a zis nimic…

Nevasta preotului este profesoară de istorie. Avea ore după-amiază în acea zi, așa că nu era în temă cu decesul Ionicăi.

— Nu știe dânsa ce necaz ne-a lovit… Ionica a murit!

— Când a murit Ionica? Doar aseară a cântat la restaurant, în centru!

— Dimineață a găsit-o Adela, fata care ridică gunoiul…

Preotul, la rândul lui, s-a oferit să strângă niște bani ca să ne ajute cu cheltuielile de înmormântare. în plus, ne oferea locul de veci gratuit și nu ne cerea bani pentru slujbă.

— O să merg chiar acum, cu voi, să-i facem o slujbă mică și, când o îngropăm, îi mai facem una.

A anunțat dascălul să vină la biserică, a pregătit lumânări și tămâie, ne-a dat și steagul care se pune la poartă să îl ducem la casa Ionicăi. De la biserică, am pornit toți spre cârciuma din centrul satului, ca să anunțăm tragedia, căci pe acolo trece multă lume. Carmen, patroana barului, ne-a întrebat suspicioasă:

— Măi fetelor, voi spuneți că a murit Ionica. Dar cum a murit? știe cineva?

Am dat din umeri, uitându-ne unii la alții.

— Poate ar fi bine să luăm un polițist cu noi. Să nu intrăm direct în casa femeii. Mai ales că nu se știe cauza morții, a adăugat dascălul.

Am căzut de acord să mergem la secția de poliție ca să anunțăm decesul. Ne-a întâmpinat Marcel.

— Ce e cu voi aici, fraților? Părinte, ce vânt vă aduce la secție?

—A murit Ionica, vântul ăsta ne aduce aici. M-am trezit cu Veta și Anica plângând la biserică. Nu avea rude, sărmana. Am stabilit să punem mână de la mână și să o îngropăm. Numai că nu știm cauza morții. și ne-a fost frică să intrăm în casa moartei fără să anunțăm Poliția.

— Bine ați făcut că ați venit! Haideți să dați câte o declarație!

— Dar pentru ce să dăm declarație, Marcele? l-am întrebat eu, intrigată. Doar nu am omorât-o noi!

— Nu, dar trebuie să anunțăm ca să ne trimită Medicina Legală.

— Bine, dar vrem să-i facem o slujbă mică înainte să o ia. A murit fără lumânare, săraca! a zis dascălul, arătând către steag.

Iar mi-au dat lacrimile și am început să bocesc. Anica îmi ținea isonul. După ce am scris declarația, însoțiți de Marcel, ne-am oprit la Primărie, să cerem certificatul de deces.

— Am aflat că a murit Ionica, a zis funcționara. Dar nu am cum să vă dau certificatul decât dacă îmi aduceți actul de identitate. Astea sunt regulile, iar eu număjoccuele…

— Nu poți să faci o excepție pentru noi? ți-l aduc eu diseară. Promit! a zis Anica hotărâtă, și cu asta a convins-o.

— Bine, fie, deși nu e în regulă, nu se fac chestii de-astea… O fac numai pentru voi.

Funcționara a scos un certificat de deces din sertar și a început să îl completeze cu datele decedatei. După ce am rezolvat și la Primărie, am plecat cu grupul către casa Ionicăi. Preotul și dascălul mergeau în față cu steagul și lumânările, polițistul imediat în spatele lor, eu și Anica după el, cu coroanele de flori în brațe, iar restul sătenilor în spatele nostru, cu lumânări și flori în mâini. Am deschis poarta și am pășit convinși că o vom găsi pe Ionica întinsă pe jos, fără suflare. Preotul și dascălul au început să cânte.

Când am ajuns în dreptul ușii, Ionica a ieșit din casă în întâmpinarea noastră:

— Dar ce se întâmplă aici? Părinte, pentru ce cântați? A trecut Boboteaza…

— Noi… credeam că… ai murit!

— Să mor? Măi oameni buni, ați înnebunit? Veta, Anica, ce-i cu coroanele astea?

— Adela a sunat dimineață… A zis că te-a găsit moartă…

— Moartă de beată am vrut să zic! Vocea Adelei s-a auzit din spate, ca un ecou. în următoarea clipă, și-a scos capul pe geam. Se afla încă la Ionica.

— Moartă de beată am găsit-o dimineață! Am turnat apă pe ea ca să o trezesc. Nu am apucat să spun toată povestea pentru că Anica mi-a închis telefonul în nas.

Certificatul de deces mi-a căzut pe jos. Toți s-au albit la față. Dascălul a abandonat steagul. Sătenii își făceau cruce, șușotind în spatele nostru. Ionica ne-a invitat să ciocnim un pahar pentru sănătatea ei și viață lungă. O mașină a parcat la poarta Anicăi. Din ea au coborât cei de la Medicină Legală.

— Unde e victima?

— Aici, aici sunt!

Ionica le făcea cu mâna amuzată. Oamenii au făcut ochii mari, neînțelegând ce se întâmplă.

— Am înviat după beția de aseară…

Toată lumea a izbucnit în râs. Am întins o masă mare, pe care am așezat cumpărăturile pentru pomană și am ținut o petrecere până în zorii următoarei zile. Ionica nu s-a supărat pe noi, însă, dacă i s-ar întâmpla cu adevărat ceva, sunt sigură că nu o să mă mai creadă nimeni.

To Top