Povestea mea

Mama s-a îndrăgostit la 80 de ani, la azilul de bătrâni

Cred că mamei mele i-ar fi plăcut să vadă această scrisoare publicată în revista dumneavoastră și de aceea m-am decis să vă scriu, chiar dacă talentul meu de narator lasă de dorit. Nu speram că va mai fi vreodată atât de fericită ca în ultimele luni de viată!

   

Până a lua decizia de a o interna pe mama la azil, am trecut printr-o perioadă oribilă. Mă bântuiau remușcări, gânduri negre și numai eu știam cum deschideam ochii dimineața. Fiul meu, Marius, a fost alături de mine și a încercat să mă înțeleagă și să mă susțină.

— Mamă, exagerezi!

— Nu, Marius, ăsta este adevărul! Îmi este greu să fac acest lucru…

— Eu nu pricep ceva…

— Ce?

— Dacă bunica ți-a spus, când era lucidă, să o duci la azil, de ce îți faci atâtea scenarii și griji inutile? E spre binele tău, gândește-te… Acolo e în siguranță…

— știu, dar vezi tu, atunci când în joc este soarta propriului părinte…

— Dar nu o trimiți la moarte, ce Dumnezeu… și, în plus, acolo au condiții foarte bune, a continuat Marius.

— Într-un anumit fel, bunica a murit de când nu mai e lucidă… Poate sună dur ceea ce spun, însă ăsta e adevărul, i-am zis eu fiului meu, cu o tristețe amară în suflet.

Nu mă așteptam ca Marius să fie întru totul de acord cu această decizie, pentru că el a fost mereu foarte atașat de mama mea. L-a crescut de la trei la opt ani, perioadă în care nu am putut să mă ocup de el, pentru că am rămas singură, divorțasem, și trebuia să muncesc pentru amândoi. Am avut mare noroc cu mama, ce să spun…

Mi-a fost destul de greu să mă hotărăsc s-o duc la azil, după ce a fost diagnosticată cu Alzeihmer. Parcă nu îmi venea să cred că i s-a putut întâmpla ei. Am fost nevoită să iau această decizie în momentul în care am găsit sub perna ei, ascunse, furculițele. Să-și facă rău din greșeală era chiar ultimul lucru pe care mi-l doream pentru ea.

Drept urmare, am fost cu Marius la azilul respectiv, l-am vizitat mai multe zile la rând, chiar și pe neanunțate, m-am informat, am vorbit și cu alte familii și, într-un final, am dus-o pe mama acolo. Fiul meu m-a ajutat cu mutatul și m-a susținut în continuare.

— Gata! Nu ai de ce să-ți mai faci griji!

— Promiți că vii la ea?

— Trebuie să-ți promit? Normal că o vizitez pe buni… Sper doar să o prind în fazele ei bune…

— știi că nu are nicio vină săraca de ea…

— știu, dar înțelegi? Înțelegem cele mai complicate lucruri din lume. Însă când e vorba să le și acceptăm, nu putem spune cu fermitate „Da”. În sufletul meu, nu sunt sută la sută resemnat. Încă mai sper că o să-și revină… mi-a zis el, emoționat, cu voce tremurândă.

L-am luat în brațe. Mă uitam la el și treceam prin ceea ce tocmai îmi spusese: înțelegeam că a crescut, că e adult, că în curând urma să se însoare, dar pentru mine tot un băiețel rămânea. Dar să revenim la mama și la povestea ei. Sau la a mea? Vedem…

Nu au trecut nici trei luni de la noul eveniment din viața ei, că, în timpul unei vizite, infirmiera responsabilă de salonul în care era ea internată, mă ia deoparte și-mi spune:

— Doamnă, aveți grijă cu mama…

Nu mă prindeam ce vrea să insinueze, pentru că nu mi-a spus-o pe un ton serios, ci pe unul complice. Ca și când mă invita să îmi împărtășească un secret. Oare voia șpagă? Imposibil așa ceva! Locul era prea scump ca să se pună problema de dat bani extra. Plăteam lunar o sumă alcătuită din pensia mamei și încă o parte bună din ce câștigam eu. Nu mă plâng că aș fi cheltuit prea mult, pentru că Marius al meu mă ajuta enorm. Trebuie să mai fim și recunoscători. Să nu numărăm doar banii pe care îi cheltuim, ci și pe cei pe care îi primim. Să-i mai și mulțumim lui Dumnezeu pentru ce ne dă și nu doar să-i cerem. Să nu uit! Infirmiera… M-am uitat la ea încruntată, probabil că s-a speriat femeia…

— Doamnă, stați că nu e nimic grav! a precizat ea.

— Dar ce e? La ce vă referiți? Nu înțeleg ce doriți să-mi spuneți…

— De când a venit domnul de la 5, sunt porumbeii azilului.

— Poftim?

— Porumbei, vă zic!

— Dar se înțeleg?

— Atât timp cât își iau tratamentele, nu e gălăgie pe aici… Nu fac nimic unul fără altul, să-i vedeți doar…

— și mama nu mi-a spus nimic…

— Cine știe, i-o fi rușine… Așa mai gândesc unii bătrâni. Se comportă ca niște adolescenți. Îți amintești cine sunt doar când trebuie să le dai medicamentele și să-i ajuți cu mâncarea sau schimbatul, depinde…

— Aha, deci… Mulțumesc că mi-ați spus! Vă rămân datoare!

— N-aveți de ce! Eu îi iubesc pe toți la fel, să știți! Dacă nu mi-ar păsa de ei, nu aș mai lucra în acest mediu.

L-am sunat imediat pe Marius și i-am povestit totul. Nu îi venea nici lui să creadă. Ne-am gândit cum să punem problema și să ne confirme și ea dacă ăsta era adevărul. Da, era clar. Iubirea nu știe nici de boală, nici de vârstă, nici de azil. Nu are limite, granițe de timp sau spațiu. Povestea prin care trecea mama și care, ulterior, mi-a fost confirmată de cineva la care nu mă așteptam susținea toate acestea.

Am mers la ea împreună cu fiul meu în următoarea săptămână. Rareori se întâmpla să o vizităm doar o dată la 7 zile. De obicei, veneam în fiecare weekend. Nu era pe patul ei sau în fotoliu, ci afară, pe terasă. Lângă ea, un domn. Iar în picioare, între mama și domnul respectiv, un alt… domn.

— Mama, ce faci aici?

— Bună ziua! a intrat în vorbă străinul respectiv…

— Cine sunteți?

— Sunt fiul domnului… îndrăgostit lulea, se pare…

— știți ceva ce eu nu știu?

— Of, Veronica, am uitat să-ți spun… El e taică-tău, a venit în vizită…

— Mama…

M-am prins că mama nu era în apele ei cele mai bune, dar am lăsat-o să vorbească. Noroc că îmi spusese câte ceva infirmiera înainte. Iar acum îmi confirma și fiul domnului de care se amorezase mama la 80 de ani ai ei. Bineînțeles că nu s-au căsătorit, măcar noi să ne mai păstrăm rațiunea! Dar erau atât de drăguți acolo, pe terasă, amândoi, ținându-se de mână! Mai auzisem eu istorii cu oameni care s-au îndrăgostit la azil, însă nu mi-am imaginat vreodată că i se va întâmpla chiar mamei. Sau mie, pentru că… Să termin totuși cu mama… Atât cât a mai trăit, știu sigur că a fost fericită. Era senină, zâmbea, nu mai conta că vorbea fără sens uneori. Lumina din ochii ei nu o pot uita… După un an, s-a dus în lumea cea bună, iar o lună mai târziu, și domnul de care se îndrăgostise și care, în mintea sa, era tata…

— Doamna Veronica?

— La telefon! Vă rog!

— Sunt Șerban… Fiul…

— știu cine sunteți, ce Dumnezeu… Să nu spuneți că…

— Ba da… Din păcate… azi dimineață a plecat și el.

Șerban voia să mă invite la înmormântare. Am acceptat, ne lega ceva greu de transpus în cuvinte. L-am întrebat dacă îl pot ajuta cu mai multe, pentru că înțelegeam perfect situația prin care trecea. știam că și el este singur, nu avea nici soție, nici frați sau surori.

Ne-am apropiat din ce în ce mai tare, culmea, după ce ai noștri nu au mai fost. Ca și când era nevoie ca cineva să le ducă iubirea mai departe. M-am grăbit să cred că Marius ar rămâne uimit, dar mi-a mărturisit că a simțit el ceva de mult.

Mai în glumă, mai în serios, i-am spus și eu că, dacă va fi nevoie vreodată, are mână liberă să mă ducă și pe mine la azil. Pentru că știu că iubirea nu știe nici de boală, nici de vârstă, nici de… azil. Nu are limite, nici granițe de timp sau de spațiu.

To Top