Povestea mea

L-am părăsit fiindcă se iubea numai pe sine

15107292_10154160822325885_2412535996972269927_n

   

Citind și recitind ceea ce v-am scris, parcă tot nu-mi vine să cred că este vorba despre mine… Nu, nu pot fi eu femeia asta dependentă, submisivă! Se pare însă că eu am fost, iar singura mea scuză e că m-am lăsat orbită de iubire. Mi-am pierdut șase ani din viață sperând că bărbatul lângă care trăiam va vedea în mine ceea ce și eu vedeam în el: un partener de drum lung, pentru o viață frumoasă împreună. Am realizat însă prea târziu că, oricâte sacrificii aș fi făcut și oricâte compromisuri aș fi acceptat, speram degeaba. Pentru el, eram doar o oglindă în care își admira propriile calități.

între noi e o diferență de vârstă destul de mare – are cu zece ani mai mult decât mine – și speram că asta înseamnă experiență de viață, îmi închipuiam că, nepierzându-mi timpul cu puștii de vârsta mea, am ocazia să învăț ceva de la el, am șansa să cresc frumos, lângă bărbatul acesta de care am fost atât de îndrăgostită…

E un tip masiv, care-ți inspiră ideea de stabilitate, a absolvit două facultăți -Litere și Filosofie -, e genul de persoană care se ocupă cu gânditul și pusul în balanță al teoriilor, pe care le are la degetul mic. M-am înșelat însă, am lăsat aparențele și așteptările mele să mă îmbete și am avut nevoie de aproape șase ani ca să înțeleg că toată puterea pe care o emana era de fapt de fațadă, că energia și-o trăgea de la mine, că, dacă sclipea în societate, asta se întâmpla doar pentru că știa că în umbra lui eram eu, cea supusă, cea întotdeauna dis-pusă la compromis și la împăcare, mereu acolo, mereu disponibilă, mereu gata să-i îndeplinesc și cea mai mică dorință…

Când am făcut 27 de ani, am început să-mi pun serios problema întemeierii unei familii. Relația noastră mergea, pentru că eu o făceam să meargă. Dacă lui George îi displăcea ceva, imediat acel ceva dispărea din peisaj sau era modificat, schimbat ca să-i fie pe plac. Dacă vreun prieten de-al meu îl deranja, rupeam imediat legătura cu respectivul, pentru că nu-mi plac tensiunile și nici nu aș fi avut cum să-i explic: „știi, iubitului meu nu-i place de tine”.

El nu ceda niciodată. Părerile lui, pe care și le formase în zece ani de studii superioare, erau de neclintit. Cel mult accepta opinia mamei sale, care, ca orice mamă de băiat, avea câte o opinie legată de aproape orice. Nu ne întâlneam prea des, pentru că observasem că nu se dădea în vânt după mine, și-atunci am evitat-o. însă, de câte ori ne întâlneam (de ziua lui sau de sărbători), George se purta prevenitor, de parcă nu voia s-o supere. Deși eu eram iubita lui, o pupa pe mama sa pe obraz, deși stăteam unul lângă altul la masă, o ținea de mână sau o lua pe după umeri pe mama lui, nu pe mine.

M-am prefăcut o vreme că asta nu mă afectează, îmi spuneam că mi-ar plăcea dacă aș avea un băiat care să mă iubească la fel de mult cum o iubea George pe mama lui. Dar, de câte ori venea vorba despre copii, schimba elegant subiectul…

într-o zi, am luat taurul de coarne și l-am întrebat dacă totuși nu crede că e momentul să ne mutăm împreună.

— Ce fel de întrebare e asta? a sărit ca ars.

— Pur și simplu, mi se pare că e momentul potrivit.

— De ce tocmai acum?

— Pentru că am împlinit 27 de ani și cred că trebuie să aflăm dacă relația noastră supraviețuiește și sub același acoperiș.

— Dar ce crezi că se poate schimba? Nu petrecem destul timp împreună?

— Ba da, însă, când stau în aceeași casă, oamenii își descoperă tabieturile, își descoperă și cealaltă față, doar stând cu un om zi și noapte poți ști dacă, pe termen lung, calitățile lui atârnă mai greu în balanță decât defectele lui.

— Adică vrei să vezi cum e să-mi speli ciorapii? Mie mama mi-a spus că dragostea moare după prima pereche de ciorapi pe care i-o întinzi iubitei să ți-o spele.

— Eu nu cred asta și, dacă ți-e teamă că dragostea va muri din cauza șosetelor, n-ai decât să continui să ți le speli singur! Pe mine celelalte lucruri mă interesează: vreau să mă trezesc lângă tine, să ne bem cafeaua împreună, să facem cumpărături, să plănuim weekendurile. Să stăm așa și să ne privim de după perne… Haide, e pasul firesc… și dacă nu ne place, măcar aflăm și nu mai pierdem timpul…

— Tu crezi că pierzi timpul cu mine acum?

— George, suntem împreună de șase ani. Până acum am acceptat relația în ter-menii tăi, ne-am văzut când ai vrut tu și cum ai vrut tu… Eu cât să mai aștept?

— Să mă aștepți atât cât e nevoie…

— și cât e nevoie?

— Până îți spun eu că nu mai e nevoie să mă aștepți și că am venit.

— Asta nu se poate. îmi pare rău, dar nu se poate! Eu nu mai întineresc, tu, de asemenea, eu îmi doresc cel puțin doi copii și mă interesează să știu dacă putem trăi împreună, dacă te încumeți să faci copii cu mine, dacă vrei să fim o familie…

— îmi pare rău, Gina, nu sunt pregătit pentru asta.

— Mie îmi pare și mai rău. Te sărut, să ai grijă de tine!

Mai erau doar două zile până la Crăciun. M-am întors în garsoniera mea și am plâns. îmi plângeam tinerețea, anii în care îl așteptasem, nopțile în care, deși eu voiam să ne iubim, el mă respingea, ba că era obosit, ba că era stresat, ba că nu-i stătea mintea la asta atunci, ba că nu eram eu destul de femeie pentru el și nu știam ce-i place…

Când a sunat telefonul, am știut că era el și nu am vrut să-i răspund. Mi se părea că mă scuturasem de un sac greu pe care-l cărasem în spinare ani de zile. îmi făcusem o listă cu obligațiile pe care mi le asumasem de una singură față de el: să-i duc costumele la curățat, să-l trezesc dimineața cu un telefon, să-i confirm programarea la dentist și să-i amintesc să se ducă să-și trateze măseaua, să-i iau mașina de la service și să-i cumpăr huse noi, să nu uit să-i iau ultimul număr din revista lui preferată… și niciodată nu-i cerusem nimic în schimb… Lista lui era lipită pe frigiderul meu. Acompaniată de țârâitul telefonului, am făcut-o bucăți și apoi i-am dat foc.

După vreo trei ore, m-am trezit cu el la ușă: cu ochii roșii de plâns și cu vocea întretăiată, se proptise în soneria de la intrare și nu se dădea dezlipit de butonul cu pricina, ba mai bătea și cu pumnul. în mod sigur trezise tot blocul.

— Gina! Deschide-mi ușa, Ginaaa! Gina, mi-e rău, te rog deschide ușa, că mă sufoc, fie-ți milă de mine!

Am deschis ușa și s-a prăvălit peste mine pur și simplu.

— Uite ce-ai făcut din mine, femeie fără inimă ce ești! Toate nu vreți decât același lucru: să ne băgăm sclavi la progeniturile voastre… Copii îmi trebuie mie? Eu însumi mai am de crescut! Tu nu vezi că nici de mine nu-s în stare să am grijă? Vai, ce rău îmi e! Cheamă Salvarea, Gina!

— Dacă te simți atât de rău, de ce nu te-ai dus direct la spital? De ce ai venit aici?

— Pentru că tu mi-ai făcut rău, din cauza ta mă îmbolnăvesc. Cheamă un doctor, repede! Cred că fac infarct!

Mă uitam la bărbatul acesta cât un munte, prăvălit la picioarele mele, palid și cu ochii duși în fundul capului. Mi s-a făcut milă. Domnul, cel de la care voiam să învăț ceva, cel pe care speram să mă pot sprijini într-o zi, bărbatul cu zece ani mai în vârstă decât mine, stătea făcut ghem, aproape plângând, în mijlocul holului, văicărindu-se ca o babă neputincioasă. Am chemat Salvarea. Spre surprinderea mea, în doar câteva minute medicul era la ușă. După un consult sumar, ne-a spus că nu avem de ce să ne îngrijorăm, nu era vorba de un infarct, ci de un atac de panică. Am închis ușa după echipajul Salvării și l-am privit drept în ochi:

— ție de ce ți-e frică de fapt? Că doc-torul spune că asta ai, suferi de frică!

— Mi-e frică să trăiesc cu tine, Gina. Dacă n-o să mă mai iubești? Dacă o să descoperi că sforăi sau că nu te pot săruta până nu mă spăl pe dinți, dacă n-o să-mi placă felul în care învârți lingurița în cafea?

— Astea sunt prostii! Prostii de om cu prea multă carte! Asta e important pentru tine? Dacă ți-e așa de frică să trăiești cu mine, ce cauți aici?

— Mi-e și mai frică să trăiesc fără tine…

— Eu n-am timp de filosofat, dragul meu. Ce vrei de la mine?

— Vreau să ne împăcăm!

— Bine. Dar mâine mă mut la tine.

— Trebuie?

— Da. Mă mut la tine și vedem dacă ți se adeveresc temerile. Măcar pe urmă putem spune că am încercat și n-a mers! Rămâi aici în seara asta. Plecăm mâine împreună. Nu accept un refuz. Astea sunt condițiile mele.

— Dar, Gina…

— E simplu, George! Mă vrei sau nu?

— Te vreau, Gina, nu pot trăi fără tine, nu vreau să mor din dragoste!

A doua zi, cu o geantă în care îmi pusesem câteva lucruri, nu prea multe, ca să nu-l sperii, m-am dus la el și am început pregătirile pentru Crăciun. Era îmbufnat, parcă nu-i convenea că sunt acolo, de câteva ori chiar l-am întrebat dacă are ceva, dacă e supărat, dacă pot să fac ceva. „Nu, nu!”, mormăia, dar nimic nu îi putea schimba dispoziția.

Am avut, cu toate astea, câteva zile liniștite, chiar dacă sub brăduțul pe care l-am împodobit nu am găsit niciun cadou („Vai, dar eu nu ți-am luat nimic, iartă-mă, cu emoțiile pe care mi le-ai dat mi-a ieșit complet din cap!”), chiar dacă iar nu am făcut dragoste pentru că nu era în dispoziția necesară… Au fost zile pe care am ales să le consider liniștite. Eram împreună, în casă era cald, seara citeam, camera era scăldată în luminile colorate ale bradului, a și nins câteva ore…

și apoi, în penultima zi a anului, am citit un interviu acordat de el unui ziar local, în care spunea că nu are pe nimeni, dar că și-ar dori să-și găsească sufletul-pereche… Mi-l imaginam zâmbindu-i ușor pierdut reporteriței care semna articolul. și-mi simțeam sângele pulsându-mi în tâmple rapid, vijelios, parcă indignat de ceea ce ochii mei citiseră și mintea mea, în sfârșit, pricepuse! Era o cauză pierdută. Mă străduiam degeaba. Nu eu eram sufletul lui pereche. Perechea lui trebuia să fie o femeie la fel de slabă, dominantă prin fragilitate, prin suferință, prin instabilitate. Nu de mine avea nevoie, ci de o mimoză căreia el să-i aducă papucii și cafeaua. Doar o astfel de femeie i s-ar fi potrivit.

M-am privit în oglinda mare din baia lui. Eu nu eram o astfel de femeie. Pe 31 decembrie, la cafea, i-am servit și articolul cu pricina, îndoit sub formă de șervețel pus sub ceșcuță. L-am întrebat apoi dacă mai pot să-l servesc cu ceva. Nu s-a obosit să-mi răspundă. A făcut doar un scurt semn din mână și și-a întors privirea de la mine.

Pe tăcute, fără să bage de seamă, mi-am strâns lucrurile și am ieșit din casa lui. Am scos din telefonul mobil cartela pe care știam că avea să mă sune când va fi observat că am plecat. Am aruncat-o în prima pubelă și mi-am văzut de drum. Pe trotuarele acoperite cu zăpadă, pașii mei erau singurii care croiau potecă. împlinisem de curând 27 de ani și tocmai îmi dădusem seama că timpul nu e prieten cu mine. De fapt, timpul nu e prieten cu nimeni… în scurt timp, așa cum era de așteptat, m-am trezit iar cu George la ușă.

Desigur, nu i-am deschis. Nu-mi mai păsa. și-a anunțat apoi toți prietenii că se retrage la mânăstire, că viața (adică eu) l-a doborât și nu mai poate trăi în lume. Am râs, atunci, în hohote isterice. știam că nu va rezista nici măcar două zile acolo, știam că, la primul semn din partea amicilor de pahar, avea să dezerteze, nu era capabil să se abandoneze în religie, avea mereu nevoie de altcineva în care să se oglindească, de un suport pentru autoadmirație…

și am avut dreptate; după câteva ore și-a sunat prietenii să petreacă Revelionul împreună. Eu am intrat în noul an singură. Dar, pentru prima oară în viață, știam că am ales bine și nu regretam pasul făcut. Am luat înnoirea anului ca pe o înnoire a sufletului meu. și mi-am promis că n-am să mai accept lângă mine un bărbat slab, n-am să mai fiu o victimă, n-am să mai accept să fiu eu motorul relației, n-am să mă mai arunc cu capul înainte, n-am să mai fiu pelerina de ploaie a nimănui.

El le-a spus tuturor că am plecat pe furiș, ca un hoț neprins. Că am luat cu mine câțiva ani din viața lui și că degeaba m-am bătut cu pumnul în piept că-l iubesc, pentru că, dacă-l iubeam, nu plecam. Nu înțelege nici azi de ce am plecat așa, fără nicio vorbă. Nu-mi înțelege nici excentricitățile cu ziare împăturite pe post de șervețele, unde s-a mai văzut așa ceva?!

Au trecut nouă luni de când mi-am schimbat adresa, numărul de tele-fon mobil. încă nu am pe nimeni, dar mă simt bine, măcar nu mă mai amăgesc. îl mai văd câteodată la televizor, are de-acum și o cronică săptămânală într-o revistă de cultură… Nu mi-e dor de el și nici nu-mi pare rău. Se pare că nu se moare din dragoste, până la urmă. Cel puțin, nu din dragostea închipuită.

To Top