loading...

Între noi nu mai e dragoste, dar tot rămânem împreună

Eram căsătorit și trăiam o dragoste perfectă. Nu cu Aura, soția mea, așa cum s-ar putea crede. O iubeam și pe ea, dar altfel, așa cum iubești o prietenă veche. Aura îmi făcuse cu aproape doi ani în urmă cel mai frumos cadou pe care o femeie îl poate face unui bărbat: îmi oferise o viață, o minune de copil, un băiețel pe care-l iubesc nespus. Teodor, copilul nostru, este sufletul meu.

De la distanță, am fi putut părea o familie perfectă. O familie fericită. Poate că eram fericiți, dar fiecare în parte. La un loc, doar păream fericiți. Aura nu știu dacă este cu adevărat mulțumită de viața ei. Bănuiesc că este, dar nu știu sigur, pentru că n-am intrat în amănunte. Nu am simțit nevoia să fac asta, deoarece comunicarea dintre noi are firele încâlcite pe undeva și nu mai simțim lucrurile cu aceeași intensitate.

După nașterea lui Teodor, treptat, Aura a început să se schimbe. A devenit o femeie indiferentă, sceptică, aparent mulțumită cu ceea ce este și cu ceea ce are, lipsită de dorința de a mai căuta ceva. Cercetările și analizele nu sunt pentru ea. O obosesc. A devenit, deopotrivă, placidă. Nimic n-o atinge, nimic n-o deranjează. Nu se extaziază în fața marilor bucurii – poate că nu le are, dar nici nu le caută – și nu pare doborâtă de necazuri, atunci când acestea apar.

O vreme, m-am crezut capabil s-o bag în revoluții interioare, s-o schimb, să-i provoc revenirea la ceea ce era pe vremea când ne-am cunoscut. Eforturile mele au fost însă zadarnice. Recunosc, poate că ar fi fost șanse, dar, de la un moment dat, n-am mai încercat nimic. Nu mai simțeam nevoia.

La vreun an după nașterea băiețelului nostru, m-am îndrăgostit și astfel am realizat că pe Aura n-o iubisem niciodată atât de mult. Apă-ruse în viața mea Diana, iar Aura rămăsese doar cu rolul de nevastă și de amică. Nu și cu acela de iubită.

De Diana mă legasem cu o patimă aproape adolescentină. Îmi răspunsese cu aceeași măsură, bănuiam că ar fi putut fi chiar și mai mult, dar, din păcate – crezusem eu atunci -, mai mult nu se putea. Diana era la rândul ei căsătorită. Nu se înțelegea prea grozav cu soțul ei, așa cum nici eu nu mă înțelegem prea grozav cu soția mea. Trebuia să păstrăm însă aparențele. și Diana avea un copil, un băiețel de trei ani, și, oricât mi-ar fi fost mie amantă, iubită, nu putea să uite că era și mamă. O vreme a fost, așa cum v-am spus, și soție. Din nefericire, nu a mea. Pe vremea aceea, îmi doream să scape de motivul supărărilor ei, să divorțeze de soț și să încercăm să ne clădim un viitor împreună. și, într-o zi, despărțirea pe care o dorisem s-a întâmplat…

— Am terminat cu Ovidiu. Divorțez…

Deși crezusem că o doresc, vestea m-a luat pe nepregătite.

— Când? Cum?

— Am stabilit de comun acord toate datele problemei. Ovidiu nu-mi va face greutăți, nu-mi va pune piedici. Copilul rămâne la mine. Am făcut între noi chiar și partajul… E bine, Mircea. E foarte bine. Vom putea fi împreună, voi putea fi numai a ta!

Realitatea nu mai semăna cu visul. Se nășteau întrebări, se iveau probleme. Existența unui soț pentru ea și a unei soții pentru mine făcea legătura noastră romantică și misterioasă. Eram fiecare la adăpost. Ce trebuia să fac eu acum?

După două luni de la vestea pe care mi-o dăduse, deja Diana finalizase divorțul. Timpul începea să mă preseze. Dacă înainte eram la adăpost de schimbări fundamentale, acum acestea băteau la ușa mea. Iar eu înțelegeam că-mi convenise mai mult cum stăteau lucrurile înainte de divorțul Dianei. Acum, totul mi se părea ca un joc de șah. Ea mutase. Urmam eu. Iar eu nu voiam să mut, pentru că-mi convenea situația. Diana nu m-a forțat. A așteptat, dar chiar și așteptarea ei mi se părea o povară; răbdarea ei mă tulbura și-mi impunea un drum de urmat. Nu o iubeam pe Aura. De asta eram sigur. Eram îndrăgostit de Diana. și de asta eram sigur. Mai era însă o persoană care atârna imens în echilibrul jocului. Iar pe acea persoană n-aș fi înșelat-o pentru nimic în lume, fiindcă era copilul meu.

— Nu pot acum, Diana. Nu încă…

— O iubești pe Aura, nu?

— Poate c-o iubesc, dar nu așa cum iubește un bărbat o femeie. O iubesc ca pe-o prietenă, ca pe-o soră… Atât.

— știam eu! Eram sigură că, dacă vei fi pus vreodată să alegi între mine și nevastă-ta, o vei alege pe ea!

— Nu ai dreptate, Diana. Niciodată nu am gândit așa. Tu ești femeia pe care-o iubesc, tu ești femeia alături de care aș dori să-mi petrec prezentul și viitorul. Nu Aura este aceea, ci tu. Tu! Ințelegi? Am însă niște datorii…

— Morale, nu-i așa?

Am fost tentat să-i răspund că nu e vorba despre datorii morale. Am fost o clipă tentat să-i spun adevărul. Să-i spun că-mi iubesc prea mult copilul ca să fiu în stare să plec de lângă el. Să-i spun că nimic nu ar putea înlocui bucuria de a mă juca seara, la întoarcerea de la serviciu, cu băiețelul meu, bucuria de a-i auzi vocea, glăsciorul subțirel, rostind cristalin și cântat numele meu „taa-ti”, că nimic nu ar putea cântări cât fericirea de a-l privi cum doarme liniștit.

Aveam nevoie să fiu lângă copilul meu, iar o eventuală despărțire de Aura ar fi făcut nesigur acest lucru. La un eventual divorț, nu sunt sigur că judecătorul mi-ar fi încredințat mie copilul. Nu puteam să-i spun că, dacă aș fi obligat să aleg între Aura, soția mea, și ea, Diana, suprema mea dragoste, l-aș alege pe Teodor, copilul meu. Ar fi fost definitiv, ar fi sunat ca o sentință prematură dată iubirii noastre de un judecător nedrept.

Diana ar fi înțeles că împotriva lui Teodor nu avea cum să lupte. Nu ar fi avut nicio șansă. Aura mă putea dezamăgi. Chiar mă dezamăgise, dacă ajunsesem s-o înșel și să iubesc altă femeie. La rândul ei, chiar și această femeie mă putea dezamăgi. Nu suntem perfecți niciunul. Nici eu, nici Diana. Putem greși. Un copil însă, copilul meu, oricât ar fi greșit vreodată, i-aș fi trecut cu vederea, fiindcă era sânge din sângele meu, carne din carnea mea. Era semnul pentru viitor că și eu am existat pe acest Pământ. Poate folosesc cuvinte mari, dar așa simțeam. Așa simțeam și nu aveam cum să-i spun Dianei toate astea, deși sunt sigur că, în parte, le bănuia. Avea și ea un copil și știa ce înseamnă iubirea de părinte. Aș fi făcut-o să se îndepărteze de mine, să fugă de bărbatul „cu obligații” care eram.

Am preferat, așadar, să-i răspund cu lașitate, folosind chiar scuza pe care mi-o oferise ea și evitând să intru în toate aceste amănunte:

— Da, Diana. știi foarte bine că am datorii morale. Iar pentru asta am nevoie de timp. De mult timp…

A zâmbit misterios, însă în zâmbetul ei am simțit ceva ofilit, de parcă toamna realității i-ar fi atins cu aripa rece floarea buzelor.

— știu că ai avea nevoie de timp, Mircea. Timp însă nu am nici eu. Nu e la mine timpul, ca să-ți pot oferi o bucățică din el.

Discuția aceea s-a încheiat atunci. Diana nu a mai încercat să-mi ceară o limpezire a situației. Am revenit eu o singură dată asupra subiectului, din cauză că aveam remușcări și pentru că simțeam că dragostea mi se scurge printre degete. O iubeam pe Diana, era parcă singura femeie pe care o iubisem cu adevărat. Poate că, în afara ei, nu iubisem pe nimeni. Mi se păruse doar că iubesc.

Nu voiam s-o pierd. Nu știam ce se va întâmpla dacă o pierd. A respins încercarea mea. A arborat același zâmbet misterios și ofilit și a făcut cu mâna un gest menit parcă să îndepărteze norii negri ce se adunau către noi:

— Ei, la naiba cu asta! Cine poate ști ce ne oferă viitorul? Ce rost are să ne pierdem timpul prețios cu asta? Să profităm de prezent, Mircea. Să trăim clipa! E tot ce^ avem. Restul e doar pură ficțiune. Întrebări fără răspuns, supoziții, bănuieli. Nimicuri… Clipa e totul!

Simțeam însă că nu va mai dura prea mult clipa asta. Că episodul fericirii mele avea să se încheie și un alt episod de viață avea să îi ia locul. Nu la fel de fericit. Așteptam. știam că va veni, iar el nu s-a lăsat așteptat prea mult…

După despărțirea de Ovidiu, Diana devenise o femeie liberă. Putea să aleagă. O femeie căsătorită nu joacă pe mai multe fronturi decât dacă are serioase probleme de comportament. Are un amant și atât. E de ajuns și unul ca să-și răzbune nefericirea casnică. O femeie divorțată are opțiuni. Ocaziile se îndesesc. Prezența unui soț, chiar și doar iluzorie, are darul de a-i alunga pe eventualii pretendenți, cel puțin pe cei mai slabi de înger sau mai dotați cu moralitate. Acum însă, aceștia au început să apară.

— Am ieșit aseară la teatru cu un fost coleg de liceu. Vai, a fost grozav! M-am simțit deodată tânără. Parcă eram adolescentă! Am depănat amintiri, am vorbit vrute și nevrute!

— M-ai înșelat?

— Bravo, domnule! Eu îți spun tot, iar tu mă bănuiești de trădare?!

— Mă doare să știu că un alt bărbat te poate face să te simți bine!

Chiar mă durea. Un bărbat vrea de obicei ceva anume. Toată lumea vrea întotdeauna ceva, chiar dacă nu știe sau dacă disimulează.

Nu aveam însă cum să împiedic acest lucru. Nu puteam să-i cer Dianei să stea acasă doar pentru că așa voiam eu. Nu dispuneam de timpul meu. Trebuia să ofer din el și propriei familii. Copilului meu. Ea era o femeie liberă. Eu, nu.

Situațiile de genul acesta s-au repetat. Ieșirile iubitei mele cu X sau cu Y s-au înmulțit. Când am încercat s-o temperez, s-o rog să nu-mi răscolească sentimentele, mi-a reproșat:

— Eu ți-am impus ceva, Mircea? Te-am obligat să faci ceva doar pentru că așa am eu chef?

Nu mă obligase să fac ceva anume, dar o iubeam și era o mare povară să știu c-o împart cu alții. Nu aveam dovada că ieșirile ei cu diverse cunoștințe ar însemna mai mult, dar chiar și așa eram gelos. Cu soțul ei mă simțisem capabil s-o împart, cu lumea întreagă eram prea slab să pot lupta. Iar Diana avea în față lumea întreagă!

Nu știu precis când s-a produs ruptura dintre noi. A fost un fenomen treptat, nu a luat naștere dintr-odată. Simțeam în fiecare clipă că o pierd. știam că totul se va sfârși așa și eu nu voi avea cum să împiedic acest lucru. Iar asta mă făcea și pe mine să mă întorc, încet-încet, spre familia mea, căutându-mi acolo refugiul și sprijinul, mutându-mi preaplinul de sentimente în altă direcție. Diana nu mai reprezenta o destinație sigură. A venit și ziua când ea mi-a spus:

— Îmi pare rău că se termină așa, iubitule, dar trebuie să se termine. Vreau să-mi refac viața, iar tu nu vei putea să-mi oferi asta. Am fost cerută în căsătorie și cred că voi răspunde afirmativ. Tu erai prima opțiune. Dacă te aveam pe tine, nu mai era nevoie de nimeni. Dar asta nu se poate. Nu-ți pot cere să-ți părăsești familia pentru mine. Nu-ți pot cere să-ți părăsești copilul pentru mine. Înțeleg și trebuie să mă retrag din viața ta, înainte de a-ți face rău.

Avea lacrimi în ochi. Aș fi vrut să am și eu lacrimi în ochi, dar mi-am dat seama că nu sunt capabil de așa ceva. Am constatat, brusc, că nu simțeam atât de mult pentru Diana încât despărțirea de ea să-mi smulgă lacrimi. Un episod se încheia, urma altul.

La o lună după despărțirea de Diana, am cunoscut-o pe Cristina…

Sunt căsătorit și trăiesc o dragoste aproape perfectă. Nu cu Aura, soția mea, așa cum s-ar putea crede. Nu. O iubesc și pe ea, dar altfel, așa cum iubești o prietenă veche.

Aura mi-a făcut cu mai bine de doi ani în urmă cel mai frumos cadou pe care o femeie îl poate face unui bărbat: mi-a oferit o viață, o minune de copil, un băiețel pe care-l iubesc nespus. Teodor, copilul nostru, este sufletul meu. N-aș putea renunța la el niciodată, oricât de multe iubiri mi s-ar ivi în drum și oricât de mult aș crede eu că aș putea fi fericit cu adevărat. Pentru el, pentru băiețelul meu, rămân pentru totdeauna la familia mea!

To Top