Social

Înmormântarea se face simplu, după rit

Înmormântarea s-a transformat, în zilele noastre, într-un eveniment extrem de costisitor, plin de superstiții. Crezi că știi tot, dar te înșeli. Căci nu e ritual căruia să i se potrivească mai bine zicala „Câte bordeie atâtea obiceie”. Așa cum este la înmormântarea românească. Și totuși…

   

Ne pretindem credincioși, mergem la biserică, ne rugăm. Cu toate astea, nu avem ochi, nici urechi pentru ce spun cărțile sfinte. Până și despărțirea de sufletele dragi a devenit prilej de fală. Cu moartea toți suntem datori și nu s-a demonstrat până acum că Judecata de Apoi ar fi sau nu influențată de fastul funeraliilor, de valoarea lucrurilor ori de cantitatea bucatelor împărțite de pomană.

Preotul știe cum se face înmormântarea
E greu de crezut că o față bisericească îndeamnă un enoriaș să-și treacă pe lista pregătirilor pentru înhumarea cuiva viețuitoare, un număr de batiste, căni de spart, piese de mobilier sau cine știe ce alte lucruri care fac parte din ritualurile băbești prezente și azi în toate regiunile țării. Nici măcar cei ce le practică nu știu să spună de ce. „C-așa se face” e răspunsul cel mai des. Or, referirile care se fac despre momentul trecerii în lumea cealaltă din cărțile religioase nu pomenesc nimic în acest sens. Sfânta Scriptură spune că „omul merge la lăcaşul de veci”, iar trupul trebuie „să se întoarcă în pământ cum a fost, sufletul să se întoarcă la Dumnezeu care l-a dat”.

De aceea, pentru a nu apărea confuzii, primul pas de făcut după decesul cuiva, este ca umașii să ceară sfatul preotului. El recomandă procurarea sfeșnicului, lumânărilor, tămâiei și toiagului, acea lumânare specială, ca un colac, preparată din ceară curată. Tot de la biserică se ia și crucea și icoana ce urmează a fi așezate pe pieptul defunctului. Apoi, se stabilesc orele pentru slujbele de priveghere, cunoscute sub numele de „cină” sau „stâlpi”. Lumânarea este călăuza sufletului spre veşnicie și, așa cum se spune și Evanghelia după Ioan, apropie omul de Mântuitor: „ cel ce-Mi urmează Mie, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii”.

Restul e de prisos
A pune bani pe pieptul răposatului, a lipi monede pe crucea de ceară, a-i umple buzunarele defunctului cu diverse obiecte, a-l împodobi cu bijuterii sunt obiceiuri păgâneşti, care nu au legătură cu credința. Iisus a fost învelit într-un giulgiu și atât. Vămile judecăţii lui Dumnezeu nu se plătesc cu bani, ci cu faptele bune săvârşite în viaţă. Obligatoriu este ca preotul, cântăreții și cei prezenți în biserică să primească lumânări aprinse, însoțite sau nu de batiste sau prosoape. Se pot oferi și colaci și mere de sufletul răposatului. Coliva și vinul, precum și colacii speciali, numiți „capete” sunt nelipsite.

În rânduiala bisericească nu există nimic referitor la așa-numitele „punți” sau „poduri”, care constau în prosoape, perne, pături și altele, nici la numărul lor, deși sunt acceptate de către preoți în ritualuri. Nici datul de pomană peste groapă nu își găsește explicații religioase. Obiceiul de a sparge o cană când e scos mortul din casă e doar superstiţie. Așadar, funeraliile nu trebuie să fie costisitoare. Iar dacă se vrea cu adevărat să se facă un act de milostenie, spre binele persoanei decedate, cel mai potrivit ar fi să se ofere îmbrăcăminte și mâncare unor oameni încercați, fie din aziluri, din spitale, fie orfanilor sau oricui are nevoie de ele.

To Top