Actualitate

COLECTIV – UN AN. „Nu mă mai chinuiți. Lăsați-mă să mor!” Corina retrăiește clipele cumplite din noaptea blestemată de 30 octombrie. „Pielea braţelor îmi atârna în jos, pe o parte, ca un şal”

800x0_1477644252901cdb53

Era pentru prima dată în Colectiv. Prima şi ultima dată. Nu s-ar fi gândit o secundă că avea să trăiască un calvar şi, totuşi, astăzi, este în viaţă.

Corina Gabriela Ioniță este din Urziceni şi locuieşte în Bucureşti. Absolventă de Drept, este una dintre victimele din Colectiv, care, după o luptă asiduă, a reuşit să iasă la suprafaţă, printre lacrimi de durere, chin şi nepăsare.

30 octombrie 2015 ar fi trebuit să fie un motiv de bucurie, o seară de neuitat, cu atât mai mult cu cât se afla în club pentru prietenii ei, Mădălina şi Andrei Găluţ, solistul trupei „Goodbye to Gravity”, singurul membru care a supraviețuit.

Amintirea clipelor de groază şi pierderea bunei sale prietene încă o răscolesc
„Îl cunoşteam personal pe Andrei Găluț, iubita lui, Mădălina Strugaru, fiindu-mi prietenă de 12 ani, colegă de facultate. Am mers acolo cu Mădălina, special pentru ei. Eram pentru prima oară în Colectiv. Nu am realizat pericolele decât când a fost prea târziu. Am filmat 30 de secunde stâlpul, iar când flacăra cuprinsese deja jumătate din tavan, ne-am îndreptat către ieşire. Îmi amintesc panica şi îmbulzeala din acele momente şi ştiu că eram foarte calmă, spunându-mi că este mai bine să îi las să treacă pe cei mai grăbiţi, că nu are rost să mă înghesui deoarece tot acolo voi ajunge. Numai că, odată ajunsă în apropierea uşii, am realizat că este blocată de corpuri şi că sunt captivă în interior”.

„Am fost cuprinsă de flăcări, mi-am stins părul cu mâinile. Am rostit numele persoanelor dragi mie şi am acceptat sfârşitul…”
Din acel moment, avea să îşi dea seama că totul se putea termina acolo, în câteva secunde, printre flăcări şi trupuri fără viaţă, devenind un alt nume pe lista celor arşi de vii. Moartea era mai aproape decât şi-ar fi imaginat vreodată, iar amintirea celor dragi îi revenea în minte şi pe buze din ce în ce mai intens.

„Am avut un moment de negare, moment în care mi-am repetat obsesiv că aşa ceva nu poate fi real, că e o plăsmuire a minţii mele. Apoi a urmat momentul de panică, în care am încercat să urnesc grămada de oameni, fără vreun rezultat. Am încercat să împing peretele şi, în ultimă instanţă, am rostit numele persoanelor dragi mie şi am acceptat sfârşitul.

Mi-am zis că nu vreau să mor, nu acum, nu aşa, însă acceptasem şi finalul. Era varianta cea mai probabilă. Nu am ţipat, nu m-am zbătut, nu m-am revoltat. Am stat drept.

Am fost cuprinsă de flăcări, mi-am stins părul cu mâinile şi m-am împiedicat. Apucasem să inspir de două ori fum. Acolo jos, mi-am pierdut cunoştinţa. M-am trezit în braţele unui bărbat care m-a dus la ambulanţă”.

Şi este recunoscătoare pentru asta. Cum ar putea altfel?! Nu mulţi au avut norocul de a fi salvaţi la timp, din zbuciumul groaznic din interiorul clubului. Nevoiţi să lupte pentru viaţa lor, tinerii s-au călcat în picioare, la propriu. Trupurile arse, fără suflare şi cele care încă se zbăteaua au fost pur şi simplu zdrobite sub tălpile celor care se luptau cu disperare să trăiască, să iasă din captivitatea morţii.

Pentru ea, viaţa avea alte planuri. Norocul de a fi găsită de cineva şi scoasă din flăcări, la timp, dar şi firea sa de luptătoare, au ajutat-o să supravieţuiască.

„Am învăţat de la zero să mă hrănesc, să mă spăl pe dinţi, să pot desface un capac de sticlă”

Iar lupta nu a fost uşoară. Abia din acel moment avea să facă mai bine cunoştinţă cu durerea şi neputinţa. A ei şi a celor din jur.

„Cred că experienţa de viaţă, stăpânirea de sine şi resemnarea în faţa morţii m-au salvat. Mai târziu, vârsta, organismul meu puternic m-au ajutat să rezist arsurilor, bacteriilor groazei.

Am fost transferată pe 8 noiembrie, de ziua mea, în Marea Britanie. Am stat în Spitalul Broomfield din Chelmsford. ST ANDREW’S BURNS UNIT, o lună şi jumătate, două săptămâni la Terapie Intensivă şi o lună pe secţia de arşi, într-o rezervă specială. Am plecat din țară cu trei bacterii, iar la întoarcere, în timp ce mergeam la pansat în Elias, am luat stafilococul.

Din momentul în care mi-au fost descoperite bacteriile, am fost băgată în carantină şi nu am mai primit niciun fel de vizite. Acolo, m-a însoțit fostul meu iubit, George Niculescu, care a avut grijă de mine, mi-a dat să mănânc cu linguriţa, m-a ajutat să mă spăl pe dinţi. A fost alături de mine în cea mai grea încercare a vieţii mele şi îi mulţumesc.

Am avut arsuri de gradul II B şi gradul III, pe 40% din suprafaţa corpului. Recuperarea a fost lentă şi extrem de dureroasă. Îmi pierdusem 80% din mobilitatea braţelor. Am învăţat de la zero să mă hrănesc, să pot desface un capac de sticlă”.

„Am zărit cum pielea braţelor îmi atârna în jos, pe o parte, ca un şal”

„În noaptea aia, m-au dus la Colțea, unde mi-au fost tăiate hainele pe care încă le aveam pe mine, ceasul, bijuteriile. Eram conştientă, le-am spus numele, vârsta. Ştiu că repetam obsesiv să mă demachieze, să îmi scoată rimelul din ochi. În realitate, aveam leziuni pe cornee, din cauza temperaturii foarte ridicate şi a fumului toxic. Cu ochiul stâng, mai puţin afectat, am zărit cum pielea braţelor îmi atârna în jos pe o parte, ca un şal. Fără sânge, fără durere.

Şi mă gândeam că nu-i mare lucru, că dimineață voi putea pleca la job. Tot în acea noapte, am fost transferată la Elias, unde am rămas până pe 8 noiembrie, ziua transferului în Marea Britanie”.

Deși recunoaște că a dat peste oameni minunați, medici români care și-au făcut treaba cu profesionalism și dăruire, Corina nu poate uita şi aspectele care au lăsat de dorit.

„Am stat o săptâmână cu părul ars, îmbibat de fum toxic, care se toca în bucăţele mărunte, ce mi se lipeau de spate”

Au fost momente în care pur și simplu nu credea că va mai scăpa, că modul în care este tratată ar putea să ducă spre sfârșitul de care se temea.

„În Elias am suferit prima intervenție chirurgicală, care a fost foarte bine executată. Întreg personalul a avut o atitudine cât se poate de corectă, s-au implicat cu totul în acest caz şi asta s-a simţit. Mulţumesc personalului medical de pe secțiile ATI şi Chirurgie plastică, cât şi managerei Spitalului Elias, care a aprobat trasferul meu. Desigur, au fost şi aspecte care au lăsat de dorit, în Spitalul Elias.

Igiena corporală mi s-a făcut extrem de târziu, pe cap am fost spălată după o săptămână, timp în care am stat cu părul ars, îmbibat de fum toxic, care se toca în bucăţele mărunte, ce mi se lipeau de spate. Am fost izolată după mai multe zile în care am stat pat lângă pat cu alţi răniţi”.

„Le-am spus medicilor să nu mă mai chinuie, să mă lase să mor..”

După trei săptămâni petrecute la Terapie Intensivă, sedată, Corina a trăit un şoc, în momentul în care a realizat că ceea ce i se întâmplase nu fusese doar un coşmar. Era realitatea pură, fără scamatorii sau jocuri mârşave. Realitatea cu care trebuia să înveţe să trăiască şi de care avea să se izbească din plin.

„Prima cădere psihică am avut-o în momentul în care mi-am văzut, pentru prima oară, mâna stângă. Apoi teama că moartea mă va căuta din nou, pentru a-şi termina treaba. Am fost diagnosticată cu sindrom de stres post-traumatic. Al doilea şoc l-am avut atunci când am aflat că prietena mea, Mădălina, nu a supravieţuit.

Fiecare zi era o luptă îngrozitoare pentru supravieţuire. A fost un moment, în Elias, în care le-am spus medicilor să nu mă mai chinuie, să mă lase să mor. În Anglia m-am reinventat şi mi-am canalizat întreaga energie către recuperarea completă. Am strâns din dinţi şi am muncit 6 ore pe zi, 7 zile din 7.

M-am lovit, la întoarcere, de toată mizeria din sistem, m-am luptat cu orgoliile, birocraţia şi lipsa oricărui plan de sprijinire a victimelor. Mi-am găsit singură clinica de recuperare, medic psihiatru. Nu interesează pe nimeni cum ne descurcăm sau ce nevoi mai avem”.

„Ajunge! Nu mai vrem să fim batjocoriţi”

„Oamenii încep să gândească pentru ei şi să nu mai accepte toate mizeriile ce li se servesc. Noi, cei direct afectaţi, vorbim despre asta, tocmai pentru ca o astfel de tragedie să nu se mai repete vreodată. Schimbarea începe cu fiecare dintre noi. Nu există sistem. Noi suntem sistemul, noi îl întreţinem şi noi avem dreptul să spunem „Ajunge! Nu mai vrem să fim batjocoriţi”.

În data de 30 octombrie, Corina va participa la slujba de comemorare a celor care au pierit în incediu, în Piaţa Bucur, şi la inaugurarea monumentului realizat cu sprijinul asociaţiei Colectiv G.T.G 3010.

SFÂRȘIT! Dar nu sfârșitul ei. Sfârșitul corupției, al nepăsării și al negării. Abia acum începe ca vălul să pice de pe ochii celor care nu au vrut să vadă, să simtă, să acționeze corect. A trecut un an…

Sursa: a1.ro

To Top