Interne

COLECTIV – UN AN. „Asistenta medicală îmi cânta doine vechi și plângea în timp ce îmi spăla rănile și carnea arsă” Povestea Alexandrei, scăpată din Colectiv, s-a scris cu lacrimi și agonie, pe un pat rece de spital!

800x0_147757217472babee9

Uneori, viața îți dă încercări despre care nici măcar nu îți imaginai că există. Te minunezi apoi, de puterea cu care un suflet (ca mine și ca tine) reușește să se ridice, mereu cu zâmbetul pe buze, deși povestea lui s-a scris cu lacrimi și agonie. Dar zâmbește și e un om la fel de frumos. Așa e și Alexandra Furnea, supraviețuitoare a incendiului de la Colectiv.

Când închizi ochii, ce revezi prima oară?
În mod bizar, poate, revăd chipurile fericite ale oamenilor care luau parte la concert. Prestația live a trupei era excepțională. Totul suna așa cum trebuie și băieții cântau din suflet. Îmi amintesc zâmbetele lor și chimia dintre ei; dragostea aceea copleșitoare pentru arta pe care o făceau și pentru public. Seara aceea a început ca un vis frumos dar s-a scufundat pe neașteptate într-un coșmar cumplit, din cauza precarității tuturor sistemelor din țară – cel sanitar, cel legal, chiar și cel cultural. Societatea românească a pierdut în data de 30 octombrie, și ca urmare a acesteia, oameni de o valoare uriașă, care luptau în felul lor pentru schimbarea în bine a României. Din ambițiile lor s-a ales scrumul și prin asta, din păcate, mediul corupt pe care voiau să îl transforme, i-a învins. Dar am speranța că lucrurile nu vor rămâne așa.

Cineva îți spune că are puterea să dea timpul înapoi și îți poate îndeplini o singură dorință. Ce ai schimba?
Aș începe cu rădăcina răului – corupția. Dacă acest “cineva” ar stârpi din timp pornirile clasei politice autohtone, Colectivul nu ar mai avea de ce să se producă. Acum, însă, este prea târziu până și pentru asemenea exerciții de imaginație. Noi am devenit “cineva-ul” celor care ne vor succedă și dacă nu luptam ca să vindecăm România, va exista un nou Colectiv la un moment dat. La scara mai mică, tragedii continuă să se petreacă zi de zi, din cauza naturii defecte a legilor noastre și a stării jalnice a spitalelor și a sistemului sanitar în general.

Dacă nu se petrecea în România, era altul deznodământul?
Da. Sunt convinsă că ar fi fost mai puține decese. Foarte mulți oameni dragi au murit ca urmare a minciunilor spuse pentru a ascunde incompetența sistemului medical românesc. Dacă aceste persoane ar fi putut pleca la timp din țară, ar mai fi fost printre noi astăzi. Infecțiile au făcut ravagii în spitale iar acest lucru le-a fost ascuns atât bolnavilor, cât și aparținătorilor.

Care crezi că a fost problema în toată această tragedie?
Transferurile s-au făcut târziu și nu a existat de la început un triaj corespunzător, rapid. Era mai important ca sistemul sanitar să “dea bine”, să arate că se poate ocupa. Rezultatul? Moarte. Prietenii noștri au iesit din club pe picioare și au decedat răpuși de mizerie. S-a mințit enorm, criminal când s-a spus că spitalele au tot ce le trebuie. Nu existau nici măcar paturi pentru arși. Ale noastre erau atât de stricate și de vechi încât erau susținute cu cutii de ser fiziologic, aduse din depozit.

 „Un an mai târziu, o pereche de

„Un an mai târziu, o pereche de „aripi” piezișe, care încă mai dor”

Ai întâlnit și oameni frumoși, care să îți aline suferința?
Îmi pare rău pentru cei care atunci și-au făcut treaba cât de bine au putut, în condițiile date. Câțiva medici, încât îi pot număra pe degete – excepții de la regulă, și personalul auxiliar – în speță, asistentele medicale. S-a muncit mult dar, din păcate, de prea multe ori, degeaba. De ce? Pentru că lupta nu s-a desfășurat în condiții corespunzătoare.

Acestor oameni puțini și fragili aș vrea să le mulțumesc. Asistentei de la sala de pansamente care îmi punea muzică și îmi spunea glume, încercând să îmi smulgă un zâmbet atunci când uitasem că mai pot exista bucurii pe lumea aceasta și asistentei de la sala de baie, care îmi cânta doine vechi în timp ce îmi spăla plăgile deschise, dureroase, cu glasul sugrumat de lacrimi. Ei sunt oamenii-excepție, pe care sistemul îi mănâncă de vii și îi îngroapă sub maldărul de incompetenți, auto-suficienți și iresponsabili.

Ai mai merge la concerte într-un loc asemănător?
Cred că o întrebare mai potrivită ar fi ce să facă aceia care nu au încotro, într-un fel? Există atât de mulți artiști, nu doar din underground, care urcă pe scenă în condiții nepotrivite, având promisiunea patronilor sau a organizatorilor că nu se va întâmpla nimic rău. Sunt convinsă că, în continuare, multe locații nu respectă regulile elementare de siguranță.

Cât despre mine, îmi este în cotinuare foarte greu să merg la orice concert fără să îmi vină în minte chipurile băieților din Goodbye To Gravity. Îi văd în toate formațiile care prestează live și mă doare sufletul. Nu acesta trebuia să fie destinul lor. Într-o lume dreaptă, acum ei și-ar fi pregătit piese noi și ar fi încheiat cu succes turneul pentru “Mantras of War”. Așa…mai e puțin și se face un an de când talentul lor a amuțit pentru totdeauna. E întuneric bezna în sala lor de repetiții și nu va mai fi niciodată lumină sau sunet acolo. La orice concert voi merge de acum încolo, îi voi purta cu mine in suflet, pe ei și pe prietenii mei pe care îi zăresc mereu în public, deși nu sunt decat închipuiri.

Continuă propoziția: Mi-aș dori să…
Mi-aș dori să rescriu povestea acelei seri, așa cum ar fi avut ea loc într-o Românie sănătoasă și nebântuită de corupție, superficialitate, minciuna și cinism de cea mai joasă speță.

Cum te-a schimbat această experiență? Când te privești în oglindă, ce vezi?
De aproximativ un an, eu am o altă viață. Am ieșit din spital un nou-născut de 28 de ani. Nu puteam să mănânc singură, să mă îmbrac, să mă spăl sau să ies pe stradă. Am învățat din nou să scriu și să îmi leg șireturile. Și va trebui să învăț din nou să trăiesc pentru că momentan, existența mea este suspendată și frântă între intervenții chirurgicale și proceduri de recuperare.

Când mă uit în oglindă văd pe altcineva. Este o față care are pe trup semnele unei tragedii a cărei poveste va continua să își șoptească adevărul și după ce anii îi vor estompa, cât de cât, urmele. Sper doar să aibă puterea să transforme cicatricile sufletești într-o hartă către o lume mai bună.

Ce planuri ai de acum încolo?
Încă nu știu cum, dar vreau să fac lumea un loc mai frumos și să aduc bucurie și sprijin celor care au nevoie de ele. Am încredere că voi afla care este drumul spre acest țel.

Ce înseamnă durerea, cu adevărat?
Nu am pretenția că aș fi experimentat durerea în absolutul ei, dar la nivelul poveștii mele, durerea este să întinzi brațele în vis spre cineva, să îl atingi cu lacrimi de bucurie în ochi, să-i vezi zâmbetul atât de real, dar să te trezești brusc, pustiu și singur, amintindu-ți adevărul – a murit și nu îl vei mai vedea niciodată.

Nu există cuvinte care să descrie cât de zadarnic pare totul în asemenea momente.

Ce anume te-a ajutat să rămâi puternică?
Dragostea. Dragostea pentru familia mea, pentru muzică și pentru viață.

Dacă ai putea să dai tuturor un sfat de viață, care ar fi acela?
Nu cred că îmi permit să dau sfaturi de viață dar consider că, în goana noastră prin lumea asta, uităm să iubim, să iertăm și să ne bucurăm chiar și de lucrurile aparent nesemnificative.

Ce este fericirea, acum, pentru tine? Cum se definește?
Cred că, dacă vrei, poți descoperi insule de fericire peste tot. Într-un album de muzică, într-o îmbrățișare, în felul ciudat în care cade lumina pe o bucățică de nor, într-o ploaie de stele căzătoare…Poate abstractizăm cam mult noțiunea de “fericire” și omitem să vedem părticelele variate din care poate fi confecționată. Dacă reușim să coasem aceste petice de fericire unul de celălalt, obținem o pânză vastă cât bolta cerului.

Povestește seara incendiului. Ce ai simțit, cum mirosea, ce imagini ți se derulau în fața etc.
Îmi este foarte greu să mă întorc la momentele acelea deoarece viața mea s-a rupt în două în seara de 30 octombrie 2015. Când am ajuns în Club Colectiv, eram o tânără de 27 de ani care își trăia visul din adolescență – acela de a scrie despre muzică. Am ieșit de acolo cu sufletul făcut cenușă, în palmele arse. Cât despre trup, acesta nu va mai fi niciodată la fel de sănătos și va purta mereu pecetea celor întâmplate. Flacară aceea pustiitoare mi-a răpit ani din viață și mi-a ucis prietenii. Mi-a arătat că visele pot sfârși groaznic atunci când instituțiile și oamenii care trebuie să își facă treaba, preferă să își vândă sufletul.

Sursa: a1.ro

To Top
error: