Povestea mea

Am întâlnit iubirea când îmi pierdusem de tot speranța

am-intalnit-iubirea-cand-imi-pierdusem-de-tot-speranta

   

Soarta a fost crudă și nedreaptă cu mine, am suferit încă din copilărie mai mult decât alții într-o viată. Exact când eram convinsă că viata nu-mi va rezerva nimic bun, ca prin farmec totul s-a schimbat și am întâlnit nu doar împlinirea profesională, ci și bărbatul potrivit. De aceea v-am și scris, pentru a le da speranță celor aflați în situația mea.

Mama a fost întotdeauna o femeie mai firavă, bolnăvicioasă, așa că tata, care o iubea ca pe lumina ochilor, muncea din greu și la serviciu, și acasă, numai ca s-o protejeze pe ea. Când am mai crescut, am început să pun și eu mâna să-l ajut, am învățat să-mi gospodăresc timpul și să fac de toate – și lecțiile pentru școală, și treburile din casă -, pentru a-l mai scuti pe el. Slăbise și ajunsese ca o umbră de atâta alergătură.

Cum era mai tot timpul obosit și nedormit, într-o zi i-a alunecat piciorul și a căzut de pe o schelă. A zăcut inconștient câteva zile și pe urmă a murit. Patronul lui, de frică sau de milă, ne-a dat ceva bani, cu care am reușit să ne ducem zilele o vreme. Pe mama am dus-o cu vorba, că tata e plecat la muncă în străinătate, că se va întoarce curând, dar într-o zi, când eu eram la școală, iar ea stătea la geam (locuiam la etajul 1), a auzit vorbind niște vecine, care ne compătimeau că am rămas singure.

Când m-am întors acasă, am găsit-o pe mama prăbușită în casă, fără cunoștință și am chemat ambulanța. Medicii mi-au spus că a făcut un atac cerebral și că, din păcate, va rămâne paralizată tot restul vieții. A stat câteva săptămâni în spital, iar după ce am adus-o acasă, nu m-am mai dus la școală, pentru că n-o puteam lăsa singură și nici bani să angajez pe cineva nu aveam. Una dintre vecine, care se pensionase de curând, s-a oferit să stea cu mama cât eram eu la școală.

— Termină măcar liceul, m-a sfătuit Mărioara, că nu se știe ce se mai întâmplă și să ai măcar bacalaureatul dat.

Una dintre asistentele care mai veneau să-i facă mamei injecții și fizioterapie mi-a spus să încep să umblu să-i obțin mamei certificat de handicap și dreptul la însoțitor. Așa mai puteam obține ceva bani să ne ducem zilele. Cât m-am mai dus la școală, am avut și pensie de pe urma tatei, dar de facultate nici nu putea fi vorba. De pensie aș fi putut beneficia până la 26 de ani, dacă eram studentă. Starea mamei s-a înrăutățit însă, așa că, după ce am luat bacalaureatul și am obținut indemnizația de însoțitor, am rămas acasă.

Mama se schimbase mult, devenise ursuză, răutăcioasă. Mă striga tot timpul, fie că avea sau nu nevoie de ceva. Făcea nazuri la mâncare, trebuia să-i gătesc în fiecare zi altceva și, ca să nu arunc mâncarea, mâncam eu tot ce lăsa ea. Pe nesimțite, am ajuns un colos, aveam 120 de kilograme și, oricât am încercat, nu am mai putut scăpa de kilogramele în plus. Mama, în loc să-mi spună o vorbă bună, mă bodogănea tot timpul, îmi spunea că m-am îngrășat pentru că sunt nesimțită și nu mă impresionează nimic.

Am încercat să nu mă supăr pe ea și s-o iert pentru toate răutățile pe care mi le spunea, îmi dădeam seama cât îi era de greu să stea toată ziua în pat, să nu poată face nimic de una sin-gură. Plângeam de multe ori după ce adormea ea, dar n-am plâns niciodată în fața ei. Vecinele încercau să mă ajute cum puteau și ele, treceau pe la mama când eu mă duceam la piață, după medicamente sau aveam vreun drum de făcut. Au încercat s-o domolească pe mama, să-i spună ce copil minunat are, că alta în locul meu ar fi dus-o la un cămin și și-ar fi văzut de viață, dar degeaba.

Cu fiecare zi care trecea, mama era tot mai răutăcioasă, uneori scuipa medicamentele, mă scuipa și pe mine, iar eu… mă îngrășam întruna. Devenisem de nerecunoscut. în afară de vecinele din bloc, nu aveam nici-un prieten.

Singurul meu refugiu era internetul. Unul dintre vecini îmi dăduse calculatorul lui mai vechi și făcuse în așa fel încât să am acces la internet pe abonamentul lui. Uneori stăteam nopți întregi pe Facebook, discutând cu tot felul de oameni. Așa mi-am făcut câțiva prieteni, dar niciunuia nu am avut curajul să-i spun că sunt obeză. M-am înscris în tot felul de grupuri, discutam despre o mulțime de lucruri, și viața mea s-a mai colorat. Ziua trebăluiam întruna, aveam grijă de mama, alergam la cumpărături, dar noaptea era numai a mea.

Din cauza lipsei de odihnă, am dat câteva kilograme jos, mi-am mai pus frâu și stomacului, am renunțat să mănânc tot ce rămânea de la mama și, ca să nu arunc nimic, am început să duc mâncarea copiilor care dormeau prin canale și-și făceau veacul în parcul de vizavi de blocul nostru. Am reușit să slăbesc, dar nu atât cât mi-aș fi dorit, ca să-mi pot pune o fotografie de profil.

Numai că, știți cum e, „la omul sărac nici boii nu-i trag”. Într-o dimineață, când m-am dus să-i duc mamei micul dejun, am găsit-o moartă. Zăcea în pat de mai bine de opt ani și organismul ei a cedat. Mi s-a părut că avea pe chip un zâmbet răutăcios, de parcă voia să-mi spună: „Acum să te văd ce-ai să faci!”. Am reușit s-o înmormântez cu ajutorul vecinilor și cu banii primiți de la primărie, am dus-o lângă tata, iar când m-am întors acasă, m-am pus pe plâns. Odată cu mama am pierdut și banii cu care ne duceam zilele. Zile întregi, vecinele mi-au adus de mâncare și mi-au lăsat câte un plic cu niște bănuți, cât putea să-mi dea fiecare, dar nu puteam continua așa la nesfârșit.

Una dintre ele m-a recomandat unor oameni mai pricopsiți și am început să mă duc la ei, să le fac menajul și să am grijă de cei doi copii, care mergeau la grădiniță. Din fericire, copiii, deși mă strigau Piggy, după personajul (purcelușa) din Muppets Show, m-au îndrăgit și mă ascultau mai mult decât își ascultau părinții. știam că nu-mi spuneau Piggy din răutate, ci pentru că încă așa arătam, eram mult mai grasă decât ar fi trebuit, iar copiii spun ce gândesc până la o anumită vârstă, când învață să mintă. Pentru că le plăceau foarte mult clătitele și prăjiturile de tot felul, am început să fac în fiecare zi câte ceva bun. Să fi văzut ce era la gura lor! și nu mâncau numai ei, ci și părinții lor. Mama copiilor avea câteva patiserii-cofetării în oraș. Într-o bună zi, s-a gândit să ducă bunătățile făcute de mine acolo, să vadă dacă se vând. S-au topit cât ai clipi. După ce au aflat de noile produse, clienții au întrebat dacă nu pot face comenzi, pentru aniversări și alte evenimente, iar Silvia, mama copiilor, m-a întrebat dacă n-aș vrea să câștig un ban în plus. In fiecare dimineață, după ce duceam copiii la grădiniță, mă apucam și făceam prăjituri, pateuri, tăvi întregi, iar ea venea și le lua.

A fost foarte corectă cu mine de la bun început, îmi arăta cât a câști-gat, își oprea costul materialelor și un mic câștig și îmi dădea mie restul de bani. Cu timpul, a început să fie însă tot mai obositor, nu mai reușeam să fac față și treburilor casei ei, și comenzilor pe care le avea, tot mai numeroase, în fiecare zi.

— E nedrept să te împiedic să câștigi bani frumoși! Deși nu cred că am să mai găsesc pe cineva ca tine, care să-i iubească atât de mult pe copii și să le poarte așa de bine de grijă, m-am gândit să te ajut să-ți deschizi o mică afacere, să ai propriul tău magazin. 0 să te rog să-mi dai și mie în continuare o parte din ceea ce pregătești, dar uite, am închiriat un spațiu, să mergem acolo, să vedem ce putem face.

Silvia închiriase un mic spațiu chiar lângă una dintre cofetăriile ei și, ca să nu ne facem concurență una alteia, am stabilit ca una să vândă produse de patiserie, iar cealaltă produse de cofetărie, toate făcute de mine. Era limpede însă că aveam nevoie de ajutor. Așa am ajuns să-i cer ajutorul Mărioarei, vecina mea de palier, cea care mă ajutase cel mai mult în toți acești ani și care, după ce soțul ei o părăsise pentru o femeie mai tânără, iar copiii plecaseră în străinătate, rămăsese singură, să trăiască dintr-o pensie de nimic.

Mărioara s-a bucurat tare mult când am chemat-o să mă ajute, și asta nu datorită banilor, ci pentru că se putea simți și ea din nou utilă, era o femeie în putere și așa nu mai stătea toată ziulica singură să-și plângă amarul. Adevărul este că multe dintre preparate de la ea învățasem să le fac, așa că a fost o joacă de copil pentru Mărioara să se pună pe treabă.

Deși tot ce ieșea din mâinile noastre era bun să te lingi pe degete, am învățat să mă abțin și să nu mai gust din fiecare. Munceam de dimineața de la 5 până seara. Mai tot timpul stăteam în picioare și abia reușeam să mâncăm ceva, iar cafeaua ne-o beam pe fugă. Mărioara era o femeie glumeață, avea mult umor, iar după ce am devenit asociate, și-a recăpătat încrederea în ea și i-a revenit cheful de viață. Nu mare mi-a fost mirarea când, într-o sâmbătă dimineață, a venit la ușa mea în compania unui bărbat de vârsta ei.

— Am venit să ți-l prezint pe Sandu, prima mea iubire. Să nu râzi de noi! Ne-am iubit de mici, dar viața ne-a despărțit. Acum vreo două săptămâni l-am întâlnit la stomatolog. Am râs amândoi, ne durea aceeași măsea, măseaua de minte. Ne-am scos-o amândoi! Din vor-bă-n vorbă, ne-am dat seama că amândoi suntem singuri și că ne-ar fi mai bine împreună. Nu ne mai punem pirostriile, ar fi caraghios la vârsta noastră, dar, de acum înainte, Sandu va locui la mine. Astăzi, dacă n-ai altceva mai bun de făcut, Sandu ne invită să dăm o fugă la munte. Ce zici?

— Cu drag! M-am bucurat pentru ei. Erau frumoși și îndrăgostiți. Mărioara mi-a mărturisit la ureche că, mă rog, copiii lui au cam strâmbat din nas când au auzit că se mută la ea, „dar nouă nu ne pasă. Să-și vadă de viața lor, nu de a altora!”.

Sandu era un om de toată isprava, harnic și descurcăreț. Ne-a fost de mare ajutor la toate, avea multe idei și multă imaginație. Pentru ca toți clienții să fie cât mai mulțumiți, a început să le ducă el comenzile acasă. în cele din urmă, am ajuns să-mi petrec toate weekendurile cu ei. Uneori mă gândeam că, poate, și-ar dori și ei să fie singuri, să nu fiu tot timpul coadă după ei. Sandu mi-a ghicit gândul, dar a făcut în așa fel încât să nu mă lase singură. El avea doi băieți și o fată, doi căsătoriți, iar fiul cel mare, singur.

— Uite cum stau lucrurile! Tudor e cam timid, nu știe să se poarte cu femeile. De-aia a rămas singur. I-au plăcut câteva fete, dar, în loc să și le apropie, le-a speriat, le-a pus pe fugă. Nu se pricepe la vorbe meșteșugite, ce-i în gușă și-n căpușă. Spune exact ce gândește, de parcă ar fi copil. Când eu și maică-sa am divorțat, pentru că ea s-a îndrăgostit de altul, n-a mai vrut să discute cu niciunul. Greu de tot l-am convins până la urmă să se ducă să stea de vorbă cu mamă-sa. E ca un urs morocănos. și mai e ceva… Are câteva kilograme în plus. Cred că pe tine n-o să te deranjeze asta, mi-a spus Mărioara că și tu ai avut probleme cu greutatea, iartă-mă că îndrăznesc! Așadar, vrei să-l cunoști?

în primul weekend, Sandu mi l-a prezentat pe fiul lui. Era întocmai cum mi-l descrisese: arăta ca un ursuleț bosumflat și morocănos. Ne-am dus toți patru la munte și, după ce s-a obișnuit cât de cât cu prezența mea, pe Mărioara o știa deja de mai multă vreme, a început să se simtă în largul lui și a devenit chiar simpatic. Se speria de câte ori ni se atingeau întâmplător mâinile, câteva clipe se făcea ghem ca un arici, pe urmă își revenea.

Luni dimineața, Tudor a venit la magazin și mi-a adus flori. I le-a lăsat Mărioarei, n-a avut curajul să dea ochii cu mine.

— Trebuie să ai puțină răbdare cu el, dar e un om bun, crede-mă! mi-a spus Mărioara. și cred că a venit vremea să ai și tu pe cineva în viața ta. Cât o să mai stai singură?

Nici eu nu eram cu mult mai curajoasă decât Tudor. Aveam 26 de ani, dar nu ieșisem niciodată cu un bărbat, nu avusesem niciun iubit. Sigur că mi-era teamă că, poate, după ce mă cunoaște mai bine, n-o să mă mai placă, că relația noastră nu va dura, că va cunoaște altă femeie mai bună ca mine… și așa mai departe.

— Dă-ți o șansă! Nu fi căpoasă! mi-a spus Mărioara.

și am ascultat-o. După ce am ieșit amândoi de sub carapacea de protecție, am început să ne simțim bine. Încercam să petrecem cât mai mult timp împreună, să ne cunoaștem și să ne dăm seama ce ne place și ce nu la celălalt. Nu mai eram niște adolescenți, eram oameni în toată firea, cu capul pe umeri.

Cel mai greu a fost când ne-am trezit prima oară în pat, unul lângă altul. Am crezut că până aici ne-a fost. Amândoi eram îngroziți de goliciunea celuilalt. Totul a mers însă de la sine. A doua oară a fost mult mai ușor și mai plăcut. Iar după scurt timp, Tudor m-a cerut de soție.

— De ce mai pierdem timpul! E limpede că suntem făcuți unul pentru altul!

To Top