Povestea mea

Am fost damă de companie ca să plec în luna de miere

Când am plecat în Japonia pe post de damă de companie, intenționam să strâng niște bani pentru a face mici modificări în viitoarea mea casă, care mi-ar fi permis Să trăiesc liniștită și oarecum separată de soacra mea cea băgăcioasă. Vali al meu însa mi-a făcut o surpriză, așa că banii agonisiți i-am cheltuit în luna de miere.

   

Când spui „damă de companie”, toată lumea își dă ochii peste cap. Se oripilează, rușinează, intimidează. Dar, în sinea lor, sunt sigură, toți vor să afle detalii. Fără a face publicitate acestei meserii, vă spun eu ce înseamnă să fii damă de companie. Am trecut prin așa ceva și, mai repede decât mi-am imaginat, m-am întors acasă.

— Ely, dă-o naibii de Japonia!

— Vali, habar n-ai cât am luptat să ajung aici!

— Tu ai înnebunit? Nici măcar nu știi limba!

— Nu e nevoie, dragoste!

— Păi cum vorbești cu ăia?

— Trebuie doar să zâmbesc și să fiu o prezență plăcută! încercam eu să-l lămuresc pe Vali, iubitul meu, înainte de a lua decizia de a pleca în Japonia ca damă de companie.

— Domnii de care îmi zici nu au soțiile lor pentru așa ceva?

— Unii nu vor să le expună, iar alții nu au cum să le ia, pentru că sunt foarte ocupate…

— și-atunci plătesc…

— Exact! Iar noi o să avem bani să ne terminăm bucătăria, să ne reparăm gardul și să punem poartă separată de soacră-mea!

— Te duci acolo și îți vinzi corpul pentru o poartă! mi-a zis Vali, furios și încruntat.

— Trebuie să înțelegi cel puțin două lucruri din plecarea mea! am reluat eu, la fel de furioasă.

— Care sunt astea două lucruri?

— Unu: nu îmi vând corpul! și doi, nu plec doar pentru o poartă! știi prea bine!

Bineînțeles că Vali știa prea bine totul. Acum însă, vorbea bărbatul din el. Nu eram căsătoriți, dar ne doream să facem acest lucru. Locuiam împreună cu ai lui, în aceeași curte, numai că în case diferite. Voiam să ne separăm de ei prin blestemata aceea de poartă și blestematul acela de gard, să știm și noi una și bună. Pentru că soacră-mea avea darul băuturii, iar când i se urca licoarea lui Bachus la cap, singura de care se lua eram eu, evident. Nu mai suportam situația. Așa că am făcut ce-am știut eu mai bine ca să câștig bani pentru a ne „delimita” spațiul nostru în curtea lor. Am plecat în Japonia și, într-un timp foarte scurt, m-am obișnuit cu noua mea viață.

— Ely, de ce nu m-ai sunat ieri?

— Vali, mai bine muncește și tu ceva! Dacă te sun în fiecare zi, nu reușesc să pun nimic deoparte!

— Ce ai făcut ieri?

— Ieri nu am făcut nimic, nu am avut treabă. Am doar trei, patru ieșiri pe săptămână, uneori doar trei…

— și îți dau bani ăia?

— Mi-i dau, da!

— După fiecare întâlnire?

— Am stabilit să mi-i dea la sfârșitul săptămânii… i-am explicat lui Vali.

— Sigur nu vor mai mult de la tine?

— Dacă era așa, crezi că mai plecam, Vali?

— Ely, spune-mi că mă iubești!

— Te iubesc, dragoste! Cum să nu te iubesc?!

— și când vii acasă?

— După un an, așa cum am vorbit!

— Nu poți mai repede?

— Nu, nu pot! Dacă vin mai repede, rămânem fără poartă!

— Să mă suni mâine, Ely!

— Vali, te sun când pot! Hai că trece timpul repede!

Uite-așa mă stresa cu telefoanele. își imagina tot felul de prostii. Iar eu nu făceam decât să ies cu diverși domni la masă, să-i acompaniez la diverse întâlniri de afaceri. Bineînțeles că în mintea oricui se nasc tot felul de scenarii numai când pronunți aceste cuvinte. Dar oare oamenii nu-și imaginează ceea ce, de fapt, lor le lipsește? Eram încântată că firma prin care plecasem se ținuse de cuvânt, nu am avut nicio surpriză la sosirea mea în Japonia, iar în timpul întâlnirilor cu clienții nu s-a petrecut niciun incident. Vali al meu o lua însă razna de tot! în mintea lui se dezvoltase deja un serial. Totul părea perfect, trecuseră 7 luni și număram banii pe care reușisem să-i strâng. Un telefon ciudat, la miezul nopții, mi-a dat peste cap toate planurile.

— Ely…

— Da, Ely… Cinee?

— Ely, sunt eu…

— Cine eu?!

— Eu. Vali…

De-abia îi recunoșteam vocea. Era stinsă și palidă ca a unei pisici care nu a mai mâncat de trei zile. Ce se întâmpla cu el? Rezistase șapte luni cu brio și acum se îneca și el ca țiganul la mal?

— Ely, am avut un accident… a reușit Vali să spună.

După care a luat telefonul maică-sa și mi-a detaliat problema. Nu era absolut nimic grav, dar iubitul meu nu mai putea sta singur nicio clipă. Ca și când de-abia a așteptat cel mai mic motiv ca eu să mă întorc acasă.

— și ce să fac eu Vali acum? am reluat după ce soacră-mea mi l-a dat la telefon.

— Hai acasă!

—Mai am doar câteva luni! îți trimit bani să te faci bine și vin după aceea!

— Mor fără tine, Ely!

Umbla la sentiment, desigur. N-am putut să închid un ochi toată noaptea. Ne știam de copii, a fost primul meu bărbat, iar eu prima lui femeie. A fost dat peste cap din clipa în care am plecat în Japonia, sunt sigură de asta. El nu s-a putut obișnui cu ideea și nu putea pricepe că m-am dus la muncă cinstită, și nu la prostii. Dar poți să te lupți cu mentalitățile?

Sunt convinsă că și maică-sa l-a montat cum a putut ea mai bine. Mai ales dacă a băut și un păhărel înainte… Of, Doamne! Vrei să faci bine și îți stau în cale tocmai oamenii la care nu te aștepți.

în săptămâna aceea mi-am făcut bagajul și m-am pregătit să mă întorc acasă. Vă jur pe ce am eu mai sfânt, nu îmi convenea deloc situația. știam la ce mă întorceam. Unicul detaliu care mă motiva era faptul că aveam o relație bună cu Vali al meu, în rest, numai când îmi apărea fața maică-sii pe retină mă lua cu amețeli. Banii pe care îi economisisem îmi ajungeau pentru prea puține… însă, surpriză!

— Poartă? Ai făcut tu poartă? i-am zis iubitului meu cum am ajuns acasă.

Era o veste neașteptată! Când m-a sunat atunci la miezul nopții, mă mințise. Mi-a zis că a tras ca un măgar cât am fost departe de el numai ca să reușească să cumpere poarta și să repare gardul.

— Dar nu mi-ai zis nimic!

— N-am vrut, Ely!

— Vino să pun mâna pe tine! Sigur nu ești bolnav? Sigur nu ai avut accident, cum mi-ai zis la telefon?

— știi ce greu mi-a fost să te mint?

— N-aș fi zis! Păreai atât de real…

— Cred că m-a ajutat și mama!

— Dar cum de a acceptat să-ti intre în joc?

— Cred că era fericită că am reușit să ne separăm de ea!

— Să știi că s-ar putea să ai dreptate! i-am răspuns iubitului meu.

M-am plimbat cu el prin curte și i-am admirat „opera”. Poate veți râde, pentru că nu v-ați putea imagina cum de o poartă și un gard pot face doi oameni fericiți. Dar iată că e posibil! Atât timp cât după gard e o soacră sau, mă rog, o viitoare soacră care îți caută mereu defecte și sare la tine cu gura, niște obiecte aparent banale pot trasa granița fericirii.

Odată separați de ea, ne-am așezat și mai bine la casa noastră. Ne-am căsătorit, am făcut doi copii și nu mai suntem stresați. Cu banii câștigați în străinătate, o parte din ei, am mai reparat una, alta pe la casă. Cu restul, am plecat în călătorie de nuntă. Dacă nu aș fi fost plecată, probabil nu aș fi avut o lună de miere atât de frumoasă alături de soțul meu.

Despre experiența mea în străinătate nu am mai vorbit niciodată, Vali al meu avea scenariul lui din care nu îl puteai scoate. Dar atât timp cât nu era gelos, nu îmi reproșa nimic – deși nu era îndreptățit să mă acuze de ceva! -, de ce să mai umblu după potcoave de cai morți? Viața e simplă, a spus cineva, fericirea la fel. și dacă nu ni le distrug alții, ni le distrug nălucile din capul nostru. Să nu dăm frâu liber nălucilor!

To Top