14 ani am fost sluga bărbatului meu! Ajunge!

Nu regret nimic din existenta mea anterioară, nici măcar căsnicia cu Tiberiu. Dacă n-ar fi fost el, nu l-as fi cunoscut pe Daniel, bărbatul vieții mele. și dacă Tiberiu nu m-ar fi desconsiderat, înșelat și umilit, azi n-as fi fost asa de fericită.

Tiberiu, soțul meu, s-a crezut întotdeauna un mic Dumnezeu pe acest Pământ și a crezut că se poate juca la nesfârșit cu viața celorlalți. A fost așa de când ne-am cunoscut, în urmă cu pai-sprezece ani, dar nu mi-am dat seama de asta pe atunci, ci abia mult mai târziu, când această manie a lui de a conduce oamenii a devenit prea evidentă. în relația cu mine, a fost la fel: s-a crezut prea mult timp stăpân absolut în cuplul nostru, trata căsnicia ca pe o tablă de șah, și acum cred că e uimit să vadă cum pionii s-au întors împotriva lui și l-au detronat.

Acum paisprezece ani eram naivă. Tare naivă! Am fost o victimă sigură a lui Tiberiu, care își dădea aere de mare artist și de geniu neînțeles. și mai avea un hobby: zicea că are capacități paranor-male și că poate face previziuni. știți ce mi-a zis la numai câteva zile după ce ne-am cunoscut?

— Tu, Claro, o să ajungi cineva important, dar numai datorită unui bărbat care te va susține financiar și moral.

Vorbea pe un ton superi-or, cu un accent graseiat și afectat, care-l făcea antipatic multora. Mie, nu, fiindcă aveam impresia -cât de falsă! – că pot vedea sensibilitate și frumusețe interioară undeva dincolo de armura lui.

Câtă prostie poate fi în mintea unei fetișcane de douăzeci de ani! Ar fi fost corect să văd în Tiberiu doar ceea ce era cu adevărat: un bărbat egoist, plin de el, agasant. Eu mi-l imaginam însă romantic și, mai ales, deosebit de inteligent, fiindcă atunci când punea etichete oamenilor aveam impresia că e un bun cunoscător al caracterului uman.

M-am îndrăgostit lulea de el și n-am mai ținut cont de nimic. M-am mutat cu el și, după trei ani de conviețuire, ne-am căsătorit. Copii n-am avut, el nu și-a dorit, și acum îmi dau seama că a procedat bine, căci altfel situația mea ar fi fost incomparabil mai grea. Egoismul lui m-a salvat…

— Numai proștii fac copii! Eu am alte lucruri mai bune de făcut, îmi spunea ori de câte ori deschideam subiectul acesta.

0 vreme, am suferit, dar n-am reușit să-l conving să-și schimbe părerea. Zicea că el e poet, artist, n-are timp să schimbe scutece și să plimbe copiii prin parc.

— Gândește-te la cât timp irosit! făcea el la mine, descriind cu mâna în aer largi curbe, să-mi imaginez cum se irosește timpul. Câte cărți de geniu se pot scrie în timpul în care îi ștergi mucii unui țânc! De ce să-mi bat joc de harul cu care m-a învestit Dumnezeu?

Harul… Adevărul e că avea talent, sau cel puțin așa credeam eu când m-am îndrăgostit de el. Ce era să fac, eram o țărăncuță bleagă, am pus ochii pe el și nu i-am mai luat… Dar n-am fost decât sclava lui, și asta timp de paisprezece ani. I-am fost și nevastă, și slugă. Mi-aduc aminte de chefurile pe care le făcea: erau monstruoase! Venea cu vreo zece bărbați după el, tot artiști, deh, și cu un taraf de lăutari, și mă striga de la poartă:

— Claro, nevastă, pune de mămăligă, că ai musafiri!

Așa-i plăcea lui, să se joace de-a românul verde, amator de bucate tradiționale și adept al bărbăției subcarpatice, aceea bine stropită cu țuică… Striga după mine și apoi râdea mulțumit, întorcându-se spre ceilalți.

— Să vedeți ce mămăligă știe să facă… Așa ca la ea, la țară, că e din creierul Apusenilor! 0 pune pe fund de lemn și o taie cu ața… Ce mai, se vede filonul sănătos, de țărancă neaoșă… De-aia am și luat-o de soție!

La început, eram mândră că mă laudă. Așa mi se părea mie, că vorbește frumos despre mine, dar, de fapt, el vorbea în batjocură. Apoi, în timp ce serveam masa -numai eu știu cât mă chinuiam ca să fie totul bine, să fie lumea mulțumită -, mă trăgea lângă el și mă obliga să mă așez pe genunchii lui, zicând:

— Ați văzut, măi, oameni buni, ce bucățică de nevastă am eu? Uitați colea, pulpă sănătoasă, ai pe ce pune mâna!

Mă smuceam rușinată și roșeam, fugind în bucătărie. Dar în sinea mea eram mândră. Nu-mi dădeam seama că mă prezenta ca pe o marfă, că mă considera proprietatea lui. Dacă aș fi fost mai cultivată sau mai puțin naivă, aș fi înțeles că eram precum sclavii pe care-i cauți la dinți când îi cumperi.

Să nu credeți însă că soțul meu nu m-a iubit. în felul lui, Tiberiu a ținut la mine. Dar a făcut-o așa cum iubești câinele de pază care, oricâte șuturi i-ai da, tot vine și ți se gudură la picioare când îl chemi. M-a iubit, Tiberiu, dar m-a și înșelat. La început, se ascundea, dar după câțiva ani nu mai avea nicio jenă și-și aducea amantele chiar și acasă. Pe vremea aceea, lucra într-un post de televiziune, avea funcție mare și îi dăduseră secretară:

— Ea e asistenta mea, îmi spunea.

— Bine, dragă, răspundeam eu, docilă.

— Scumpo, vino aici puțin! se întorcea el apoi spre așa-zisa lui asistentă. Ia deschide tu carnetul și notează. Clara, ai grijă să nu ne deranjeze nimeni, da? Nu de alta, dar îmi fuge inspirația…

Eu mă retrăgeam din birou, aruncând o ultimă privire la fetișcana care, cu fusta scurtă de i se vedeau chiloții, stătea picior peste picior în fotoliu și mă privea batjocoritor. La început, n-am crezut că e în stare să mă înșele chiar sub nasul meu, cu mine în camera cealaltă, dar când am găsit un sutien sub birou, am înțeles ce fel de chestii le dicta el fetelor pe care le tot schimba, vezi, Doamne, fiindcă erau proaste și nu înțelegeau prea bine ce trebuie să facă.

— Dar pot nota eu, te pot ajuta eu… i-am zis într-o dimineață, când el se dădea de ceasul morții sunând o angajată care, pare-se, îl lăsase baltă.

A început să râdă.

— Da, sigur, cum să nu! Lasă, nu te osteni, că mai sunt și altele de făcut! a răspuns el în doi peri.

Domnul meu artist mai și pleca prin țară, o dată cam la două, trei luni. Normal, și cu o asistentă după el.

— E un colocviu de poezie la Sibiu, sunt invitat de onoare, îmi zicea el cu vocea lui graseiată, luând o poziție de sta-tuie, de parcă atunci ar fi început să recite. Trebuie să mă duc, nu se poate să lipsesc. Dar nu te pot lua și pe tine, îmi pare rău, fiindcă nu au voie decât invitații… știi, nu prea au fonduri. înțelegeam, cum să nu… Mai înțelegeam și că trebuia să meargă cu asistenta, ca să aibă cine să-l ajute.

Așa am dus-o timp de paisprezece ani: eu acasă, având grijă de vilă și pregătind petrecerile lui, iar el schimbând asistente între două colocvii. și când nimeni nu credea că se mai schimbă ceva în viața noastră, când totul era așezat, calm sau, mai bine zis, mort, s-a întâmplat ceva ce a răsturnat ordinea lucrurilor. într-o zi, a venit însoțit de un prieten:

— Clara, el e Daniel, prietenul meu cel mai bun. A plecat din țară acum vreo douăzeci de ani. 0 să stea la noi o vreme…

Oaspetele lui a sesizat imediat că Tiberiu îmi vorbea ca unei slugi și a inter-venit repede:

— Sunt sigur că mă voi simți foarte bine și voi încerca pe cât posibil să vă deranjez cât mai puțin. De altfel, nici nu voiam să vin aici, dar Tiberiu a insistat, și acum mă bucur că nu am refuzat: aș fi fost mai sărac dacă nu v-aș fi cunoscut.

Cred că am roșit atunci – nimeni nu-mi mai făcuse un compliment de ani de zile -, iar Tiberiu l-a bătut ușurel pe spate, râzând:

— Mă, dar nu te știam așa crai! Sau vrei să te pui bine cu nevastă-mea, ca să-ți facă mâncare bună? Nu-i nevoie, că oricum gătește bine!

în seara aceea, au petrecut până spre dimineață. Eu n-am putut rezista până au terminat ei, așa că m-am culcat. în zori, când m-am trezit, mi s-a părut că lângă mine nu e Tiberiu. Am țipat, speriată: în pat, cu spatele la mine, îmbrăcat, dormea Daniel. țipătul l-a trezit și, buimac, m-a privit de parcă ar fi văzut o stafie. N-am apucat să zicem nimic, că Tiberiu a și intrat în cameră, râzând.

— Ei, prietene, ce zici de gluma asta?! Te-am culcat în patul meu, cu nevasta mea, vezi ce prieten bun sunt eu, îți dau până și nevasta… Ca eschimoșii!

— Cum am ajuns aici? a întrebat Daniel, nedumerit.

— Foarte simplu. Aseară eram amân-doi atât de beți, încât nici nu mai vedeam pe unde călcăm. Crezi că a fost așa greu să te rostogolesc lângă Clara, care are un somn de poți să tai lemne pe ea?

Daniel s-a ridicat repede din pat, încurcat.

— Nu, nu e o glumă bună, Tiberiule, nu trebuia să faci asta. Vă rog să mă ier-tați, doamnă, fiți sigură că n-am știut unde mă aflu, sper că nu v-am pricinuit prea mare supărare!

— Hai, mă, ce naiba, ai uitat de glumă, nu mai știi și tu să glumești? Am zis și eu că-ți urez bun venit…

în ceea ce mă privește, eram cu nodul în gât, încercam să mă abțin să plâng în fața lor. Mă simțeam atât de umilită! Tiberiu se amuzase pe seama mea, făcuse o glumă proastă. Tot el s-a apropiat de mine și mi-a zis:

— Ei, nevestico, ai somnul greu. Ar trebui să fii mai atentă, că vezi și tu cine se strecoară în pat pe la spate…

Era de-a dreptul vulgar, dar altceva în afară de a izbucni în plâns n-am știut ce să fac. M-am retras la baie și am auzit cum Daniel îi reproșa „gluma”. Când am ieșit, acesta plecase, iar Tiberiu, simțind că a întrecut măsura, a bălmăjit ceva ce semăna a scuze.

Dar a recidivat după numai o săptămână. Iarăși îl invitase pe Daniel la masă și a început să mă piseze să-mi pun nu știu ce rochie foarte decoltată:

— Ai să vezi, Daniele, are un trup trăsnet!

— Sunt convins, Tiberiule, dar ți-am mai spus că, dacă te comporți ca data tre-cută, eu mă ridic și plec, a răspuns Daniel, care mă privea compătimitor.

Doar așa s-a calmat, deși a mai mormăit ceva de genul: „Voi nu știți să vă distrați!”. După alte câteva zile, iarăși nu s-a abținut; după ce a ingurgitat o jumătate de sticlă de whisky, a început să-i povestească bunului său prieten cum m-a înșelat el pe mine cu o puștoaică de nouăsprezece ani pe care de-abia o angajase. Eu am tăcut, dar Daniel n-a mai răbdat: s-a postat în fața lui și i-a tras o palmă.

— Ești măgar! Iartă-mă că-ți spun asta, dar nu mă așteptam ca prietenul meu cel mai bun, pe care nu l-am mai văzut de atâția ani, să fie un măgar. îmi pare rău, dar nu mai pot sta aici nici măcar o clipă. și nici locul tău, Clara, nu e aici, a continuat el, întorcându-se spre mine.

și zicând asta, a întins mâna spre mine. Mă privea, și în ochii aceia am văzut multă blândețe. într-o fracțiune de secundă, m-am hotărât.

— Da, vin!

Zicând asta, i-am întins, la rându-mi, mâna. M-a apucat strâns, aproape dureros de tare, și i-a zis lui Tiberiu:

— Ai avut o femeie extraordinară lângă tine, dar n-ai știut s-o apreciezi absolut deloc. N-o meriți, așa că o să te părăsească. și va fi fericită… așa cum alături de tine n-a fost.

Tiberiu s-a dezmeticit și s-a postat în ușă.

— Tu poți să pleci! Nu e nicio pierdere… i-a zis el lui Daniel. Dar tu, Claro, n-o să ieși pe ușa asta. Ce știi despre el? Nimic. Habar n-ai ce-i de capul lui. ți-ai pierdut mințile?!

M-a apucat și el de mână. M-am tras repede, de parcă m-ar fi mușcat un șarpe.

— Lasă-mă, i-am zis eu printre dinți, cu dușmănie. Mi-a ajuns! Tot ce știu este că nu mai pot sta lângă tine. De azi nu mai sunt nici sluga și nici bătaia ta de joc! Dă-te la o parte!

Nu s-a așteptat la o asemenea reacție din partea mea, căci niciodată nu-i ieșisem din cuvânt, nu ridicasem tonul la el, nici măcar nu-l contrazisesem. Așa că l-am luat prin surprindere și, ca în transă, m-a ascultat și s-a dat la o parte din ușă. Am ieșit împreună cu Daniel și, în stradă, Tiberiu ne-a ajuns din urmă. Probabil că abia atunci și-a dat seama ce se întâmplă.

— Auzi, Claro, vezi că, dacă pleci de-aici, nu te mai întorci! Gândește-te bine, auzi? Că ăsta se plictisește repede de tine, că ești proastă, și te trimite înapoi! Dar vreau să știi că, dacă ai plecat, nu te mai poți întoarce, auzi?

Spumega de furie.

— Da, știu, i-am răspuns eu calmă, fără să-l privesc.

A rămas în drum, uitându-se în urma noastră. Nu m-am mai întors. în stradă, Daniel mi-a zis un singur lucru:

— Să ai încredere în mine, să nu-ți pară rău de ce-ai făcut! 0 să vezi, o să fie bine. Tiberiu nu te merită, iar eu, deși nu mă vei crede, te-am iubit din prima clipă.

S-a purtat cu mine foarte frumos, prietenește, m-a lăsat să hotărăsc când sunt pregătită pentru o nouă relație. Deși stăteam împreună într-un apartament închiriat, nu s-a atins de mine, n-a făcut niciun gest deplasat. A așteptat ca eu să fac primul pas. și vreau să vă spun că am descoperit iubirea adevărată. Suntem împreună de o jumătate de an și am hotărât să ne căsătorim.

Tiberiu s-a împăcat până la urmă cu ideea că m-a pierdut, deși a mai încercat de câteva ori să ia legătura cu mine și să mă convingă să mă întorc. Dar am refuzat de fiecare dată și, până la urmă, i-am spus să nu mă mai caute.

— Gândește-te că tu m-ai aruncat în brațele altui bărbat, nu altcineva! Eu cred că asta nu poți tu suporta, înfrângerea, nu că m-ai pierdut și, ce să spun?, ce mă mai iubești și nu poți trăi fără mine! Recunoaște că orgoliul tău e rănit și vrei să arăți că nu ești învins. Dar ești. Ai greșit față de mine toată viața. Dar te iert acum, fiindcă mi-ai adus în viață un bărbat așa cum mi-aș fi dorit.

Fiindcă acesta e adevărul, sunt foarte fericită. și v-am scris pentru a vă spune că eu cred că, până la urmă, fiecare om își găsește partea lui de fericire. Eu sunt foarte fericită alături de Daniel și le doresc tuturor femeilor să întâlnească un om atât de bun și sensibil ca el.

To Top